Marţi, ceasuri rele

O superstiţie veche de cînd lumea, spune că ziua asta e marcată cu trei ceasuri rele şi că, orice am face, tot nu scăpăm de turnura lor nefastă. Marţi, o zi în care ceasurile negre sînt la ordinea zilei. Şi-s prea multeeee!

              Ce poate fi mai neplăcut, decît să fii pe undeva, printr-o sucursală de bancă, una mică, dar de bancă mare, acolo să nu reuşeşti să te loghezi de pe telefon la contul tău, chiar dacă ai descărcat tot ce trebuie de pe Magazinul play, iar tanti cea de după ghişeu să facă un mic ocol ca să-ţi iasă curtenitoare în ajutor. Bine, fie, doar serviabilă; camerele din toate colţurile încăperii pot imortaliza gestul, care poate duce la puncte frumoase acumulate în clasamentul aflat în cea mai importntă agendă a managerului. Apoi, învăluită în Chanel-ul anilor ‘80, e desigur, o romantică, parcă şi văd sticla aceea neagră de Coco Noir, să se aplece dezinteresată peste umărul tău, ca să rezolvaţi problema împreună. Doar ştie toată lumea că un efort comun implică cumulativ mai multe creiere, care, uneori la ceas de seară, pot fi urmate şi de picioare, Doamne, dă!, garantează succesul. Şi, tocmai cînd aproape de momentul în care, cu simţurile ascuţite, ghiceşti fermitatea unui sîn, cu tot cu racordarea circulară în arc de clotoidă care-l reprezintă şi se află doar în mintea ta, primeşti pe wapp, ceasul rău, pisica neagră, nişte nuduri proprii şi slăbuţe de la o duduie care te vede conectat şi vrea să aibă succes la omagiile tale interioare. Şi care încearcă, o dată şi încă o dată. Chestiile acelea întirzie pe ecran nepermis de mult, adică suficiente fracţiuni de secundă, atît cît trebuie ca oficianta binevoitoare să se gîndească instantaneu la un omor. Al tău, al ei, asta chiar că nu am cum să ştiu. Păcat, chiar păcat! Nici nu mai conta că era doar o tipă comună, dar la un nivel superior spre ok, fără şaibă pe deşt, măcar aparent dezinhibată şi fără de alte reţineri. Ba chiar cu deschideri apetisante care pluteau în tihnă, abia ghicite în încăperea cu prea multe birouri. Doar că tot eşafodajul ei, al meu, chiar al unei foste viitoare frumoase perechi, aş putea zice, s-a prăvălit cu zgomot pe apa sîmbetei, în tot atitea fracţiuni de secundă, precum imaginile nud.

                    Atîta doar că eu de fapt nu sînt acolo, deşi aş vrea, i-aş fi cerut scuze, poate că m-aş fi aşezat şi în genunchi, părea destul de curat pe jos, sigur i-aş fi spus o poveste lacrimogenă, cu un văr care şi-a pierdut piciorul la cărţi, probabil, tabinet, sau poate călcat de tren, încercînd să salveze o pisicuţă, apoi aş fi cucerit-o, am fi trăit o noapte frumoasă împreună, cu sau fără necesara sinceră iubire, ci sînt aşezat temeinic într-o Gară foarte aglomerată, plină de viruşi din valul patru, cum zice şi nenea Gheorghiţă, unde aştept un tren dispre mare, unul care are o întîrziere superbă. Pun şi o poză, dacă nu mă credeţi.

              Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

            Citiţi aici toate editorialele semnate de Cezar Pârlog.

            Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi aici: