Maratonul lui Rafa Pheidippides
0
Ziua de ieri de la Australian Open a demonstrat din nou că tenisul este un sport al minţii şi-al inimii. Contează şi muşchii, e-adevărat, dar forţa şi rezistenţa fizică neînsoţite de un anumit soi de îndârjire mentală şi stăpânire emoţională nu sunt suficiente pentru performanţele de anvergură.
A fost întâi încercarea rusoaicei Alexandra Panova care, după ce a avut 4-1 în setul decisiv cu Maria Sharapova, a servit la 5-4 în speranţa să-şi adjudece cea mai mare victorie a carierei. Ghemul jucat în acel moment pe serviciul Alexandrei a fost o formidabilă demonstraţie a tezei enunţate mai sus. A fost un ghem care nu putea fi câştigat decât cu creierul şi cu cordul. Din păcate pentru ea, Panova s-a pierdut complet. Dominată de emoţii, incapabilă să se concentreze, n-a reuşit să plaseze primul serviciu decât foarte târziu (la 40-40, după multe răsturnări de situaţie), s-a poticnit de vreo trei ori în momentul lansării mingii pentru serviciu, a fost palidă şi previzibilă, expresia perfectă a sindromului “frica de a câştiga”, la peur de gagner. Inima Şarapovei, în schimb, a bătut mai controlat, mintea i-a fost mai limpede, iar mingile de meci salvate de ea au fost o nouă probă că experientia docet. Asta a fost reconfirmarea numărul 1.
A venit apoi a doua demonstraţie. Meciul lui Rafa Nadal cu Tim Smyczec (un mare sportiv, bravo lui, jos pălăria în faţa gestului său formidabil în acel moment tensionat al jocului în care i-a oferit lui Rafa şansa de a repeta serva când acesta din urmă fusese vizibil deranjat de scandările unui spectator). A fost un meci crâncen şi bun de calificat chiar dramatic (dacă “meci dramatic” n-ar fi un clişeu uzat de-atâta folosire şi în evaluarea unor jocuri de mâna a doua). A fost o confruntare în care Rafa, vizibil afectat de suferinţe fizice, a vrut în repetate rânduri să abandoneze. A fost chiar chinuit, cum însuşi declara, de tentaţia renunţării. Până la urmă, după cinci seturi teribile, după crunte momente de cumpănă, după o fabuloasă confruntare cu el însuşi, Nadal a învins. Iar descătuşarea din finalul meciului şi lacrimile care au însoţit-o au fost, dragă Andrei, deloc deplasate şi nicidecum nefireşti. Deplasate şi nefireşti au fost ironiile răuvoitorilor şi maliţioşilor care nu pricep cât de mare e Rafa în tenisul mondial şi cât de greu, teribil de greu, e să reuşeşti să treci de limită. Ele, lacrimile lui Rafa, veneau din inima lui chinuită de stres şi ghinion şi mie unuia mi-au amintit de o poveste pe care îmi place să v-o împărtăşesc.
Eram la Madrid în nu mai ştiu ce an, spectator plictisit al unei conferinţe de doi lei. După amiază faină, numai bună de chiul, plimbări şi cervesa la draft. Asta cu atât mai mult cu cât, în programul şezătorii cu pricina, se anunţa o temă despre motivarea şi lipsa de motivare a avocaţilor, iar eu, când aud despre cursurile şi reţetele clişeice şi plasticizate despre determinare, cinste, performanţă şi, era să uit, leadership, mi se face somn şi greaţă. Altfel spus, cei opt paşi spre fericire, cele şapte formule de somn perfect. Mă pregăteam, aşadar, s-o şterg. În secunda doi însă când, citind cu atenţie programul complet al zilei, am văzut cine urma să fie lectorul, întâi am avut un moment de ezitare, după care, curiozitate deja stârnită, am decis să rămân. Conferinţa se chema – am revăzut arhiva – “Can lawyers overcome the problems of today’s professional life through determination and self- discipline?”, guest speaker fiind Antonio Llorente. Dacă m-aş fi luat după titlu, aş fi plecat la bere. M-a ţinut însă scurta prezentare a lectorului şi a temei. Antonio Llorente este un fost mare baschetbalist al lui Real Madrid, ups!, şi urma să ne vorbească despre o mare încercare din viaţa lui, “Maratonul nisipurilor” – “Le marathon des sables”, ups! din nou. Am decis să rămân să-l urmăresc şi mă felicit pentru asta: a fost cea mai interesantă expunere a respectivei conferinţe. O prelegere de o mie de euro la o conferinţă de doi lei. Şi-a-nceput povestea…
Antonio Llorente, alintat Tinon, a fost într-o bună zi contactat de un prieten pe nume Luis Enrique (de Enrique aţi auzit, cu siguranţă, fost mare fotbalist spaniol, jucător la Barcelona şi, apoi, la Real –sau invers, nu mai ştiu) pentru a i se alătura într-un mare proiect: să facă împreună echipă (alături de alţi doi tovarăşi) la Le marathon des sables. Nu ştiam pe atunci ce însemna competiţia asta, dar ne-a explicat, pe îndelete, Tinon (ulterior aveam să mă documentez şi să mă înfricoşez şi eu mai temeinic). Era şi este considerată cea mai dură competiţie sportivă din lume: alergare de vreo 250 kilometri în deşert, şase zile cam câte un maraton pe zi, cu cortul şi sticlele de apă în spinare, în cuptorul Saharei încălzit la vreo 50 de grade la nămiezi şi răcit seara înspre zero. Ei, cum vă sună?... Pe mine unul mă cam sperie gândul. Tinon însă nu s-a lăsat moleşit şi, după lungi ezitări-e drept-, a confirmat. Cu un an înainte de concurs, a început el să ne povestească, s-a apucat de antrenament. Nu vă spun ce program dur îşi impusese: tone de haltere, milioane de kilometri de înot, ani-lumină de alergare. Şi ne-a arătat agende, grafice, poze şi filmuleţe. După care, ne-a povestit de competiţia în sine, cu toate chinurile aferente: efort supraomenesc, deshidratare, căldură ucigătoare, răni sângerânde în încălţări, muşcături de insecte, sindromuri de fata morgana. Detalii emoţionante şi profund mişcătoare, vă asigur. Din toată povestea chipeşului baschetbalist, două lucruri însă m-au impresionat în mod special.
Primul. Conform propriilor mărturisiri, cel mai provocator şi inuman de dificil examen pe care l-a avut de trecut în această competiţie a vizat nu rezistenţa fizică, ci pe cea mentală. O săptămână de zile, zicea el, am fost chinuit, secundă de secundă -secundă de secundă, vă imaginaţi?-, de impulsul de a abandona. Impulsul ăsta a fost, înainte de oboseală, deshidratare şi caniculă, principalul meu duşman. Groaznic de chinuitoare, aptă să te bage-n boale şi să te scoată din minţi, tentaţia de a renunţa a fost pentru Tinon, Enrique şi camarazii lor, dracul care le-a cotropit minţile timp de o săptămână şi pe care, după chinuitoare şedinţe de exorcism, ei l-au dovedit.
Al doilea este filmul care îi arată pe ei la linia de sosire. Oameni în toată firea, bărbaţi curajoşi, sportivi trecuţi printr-o mie de încercări, prăbuşiţi în plâns, bocetul descătuşării, lacrimi ţâşnite nu din ochi, ci din piept, lacrimile victoriei în bătălia cu dracul din ei.
Da, de povestea asta mi-am amintit ieri şi de certitudinea că, dacă aş fi întrebat care jucător din circuitul ATP ar face cu succes Le marathon des sables, aş şti răspunsul. Da, dragă Andrei, plânsul lui Rafa de ieri este nu bucuria că el, marele campion Rafa, ar fi câştigat trofeul, ci fericirea că el, omul Rafael Nadal, a trecut linia de sosire.
Se încarcă comentariile...
