Maramureş, plai cu flori. Episodul 2: Mocăniţa de pe Valea Vaserului

Mocăniţa de pe Valea Vaserului e cea mai bună ilustrare a ideii potrivit căreia drumul în sine e mult mai important decât destinaţia. Poţi merge de nicăieri către niciunde, iar acea călătorie să fie una memorabilă.

După ce în episodul precedent am trecut de Pasul Prislop, am colindat prin Borşa şi am admirat Cascada Cailor, a venit vremea să lăsăm Pietrosul în urmă şi să continuăm drumul prin Moisei, spre Vişeul de Sus pentru o altfel de călătorie, în timp. Până să ajungi în centrul Vişeului un drum excavat intens şi presărat la fel de intens cu pensiuni duce spre gara forestieră, unde ajung trenuri de lemne şi de unde pleacă în fiecare zi, greoi şi pufăind, mocăniţa.

Mocăniţa de pe Valea Vaserului este probabil cel mai cunoscut dintre trenurile cu aburi care încă îşi mai mişcă anevoie trupurile prin România în zilele noastre. Celelalte (de la Moldoviţa, de la Sovata, din Câmpeni) fie nu au un traseu la fel de lung, nu pornesc cu la fel de mare regularitate, ori n-au deloc un scop utilitar ci doar turistic, sau nu străbat zone la fel de împădurite şi sălbatice. Cu alte cuvinte, în România zilelor noastre, când spui Mocăniţă (cu M mare) spui trenul de pe Valea Vaserului.

Ajuns în gară cumperi bilet, care, ce să vezi, arată ca biletele de pe vremuri, numai bun de pus la pălărie de vreun alt domn Goe modern şi mai ales numai bun de compostat. Apoi iei loc în vagoane. Oriunde pofteşti. Evită totuşi primul sau ultimul vagon, asta dacă nu ai în plan să te afumi mai ceva ca o slănină înainte de Crăciun, iar hainele tale nu au făcut o pasiune bizară pentru funingine. Spun că ar trebui evitat şi ultimul, deoarece la întoarcere locomotiva este mutată în faţă şi trage de-a-ndăratelea, cei din urmă devenind cei dintâi, vorba zicalei din bătrâni. 

Vagoanele. Fără geamuri, cu băncuţe tari, de lemn şi aspect de Dr Quinn.

Ce ţi-ai putea dori mai mult? Viteza? De melc pe steroizi. De altfel, localnicii ne-au şi istorisit o anecdotă: la un moment dat o bătrânică merge în munte, la cules de ciuperci şi fructe de pădure. Mecanicul de pe mocăniţă, compătimindu-i bătrâneţile, îi propune să urce în tren fără să-i ia niciun ban. Bătrâna însă îl refuză categoric: „Nu pot maică, mă grăbesc.“

Traseul actual al mocăniţei de pe Valea Vaserului are puţin peste 40 de kilometri, însă numai 21 pot fi parcurşi de către turişti până la staţia Paltin.

Reperele de pe drum sunt pe cât de simple, pe atât de fermecătoare: un loc unde trenul face popas pentru răcirea cu apă a locomotivei, altul unde existase un depozit de muniţie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o pepinieră, o ramificaţie de cale forestieră îngustă (pe Valea Novăţului). În schimb natura, peisajul şi sentimentul de izolare sunt, vorba reclamei, de nepreţuit.

Cifre: 4 locomotive cu aburi încă funcţionale există în Vişeu, toate cu nume foarte frumoase: Elveţia, Cozia, Măriuţa, Krauss.

2 ore – atât durează călătoria din Vişeul de Sus până la staţia Paltin.

Când să mergi: Oricând ai chef să-i contrazici pe fizicienii de ieri şi de azi care se opun ipotezei călătoriei în timp. Dar mai ales în zi de sărbătoare, pentru că s-ar putea ca la Paltin să ai parte de surprize cum nu se poate mai plăcute, cu glas, ceteră, costume populare. Noi ne-am bucurat de un concert de o oră şi jumătate, făptaşi fiind Cornelia şi Lupu Rednic.

Nu rata: O delicioasă plăcintă cu brânză sărată în gara forestieră. Dacă vremea e urâtă şi frigul tăios, n-ar strica şi-o gură de horincă pentru a menţine constant nivelul de roşeaţă din obraji.