Maramureş, plai cu flori. Episodul 1: Prislop şi Borşa

Fă următorul exerciţiu. Închide ochii, spune încet, silabisind, Ma-ra-mu-reş, şi încearcă apoi să răspunzi la câteva întrebări simple. Unde? La umbra cuiului de care se agaţă harta în perete. Cum? Cu maşina, cu bicicleta, cu rucsacul în spate, numai în tihnă să fie, nu pe fugă.

De ce? Pentru ţuguierea lemnoasă a turlelor înnegrite de timp ale bisericilor, pentru albastrul vesel al crucilor din Săpânţa, pentru oamenii dintr-o bucată, pentru costumele populare minunate ale oamenilor dintr-o bucată, pentru horinca pe care o beau oamenii dintr-o bucată, pentru aburul misterios care te-nvăluie într-un vagon de mocăniţă, pentru că nu ai dreptul să uiţi nici istorii de demult (Codicele de la Ieud), nici istorii recente (Memorialul de la Sighet).

Dinspre est, din Bucovina, drumul spre Maramureş ar trebui să fie unul excepţional, dar nu este. Spun ar trebui, pentru că DN 18, singura legătură dintre Moldova şi Maramureş, traversează Pasul Prislop, la 1413 metri, prilej de panorame splendide din partea naturii şi guri de turist căscate generos.

Din păcate însă, pe aproape 100 de kilometri drumul care leagă Mestecănişul de Moisei este foarte rău. De multe ori treapta a doua de viteză a unei cutii manuale poate părea o excentricitate, iar slalomul super uriaş printre hârtoape testează reflexele oricărui şofer în cel mai înalt grad. Scurt şi la obiect: drumul – extraordinar, calitatea asfaltului – de toată jena.

Din Mestecăniş şoseaua trece prin Ciocăneşti, un adevărat muzeu al satului în aer liber, unde fiecare casă parcă ar fi fost vopsită într-un basm.

Apoi, trecând de Cârlibaba, localitatea următoare, se desprind două drumuri desfundate, de macadam (complet nesemnalizate, nu le căuta în teren, doar mergi pe-ncredere cu google maps, ştie ce spune). Unul la dreapta spre Ţibău, un sat uitat de lume şi timp la poalele unui munte de care cred că nu au auzit o mulţime de profesori de geografie din România. Spre stânga se desprinde panglica de forestier care urcă în pasul Rotunda, loc de întâlnire între Rodna şi Suhard, de unde cobori, la propriu, în Şanţ (căci aşa se cheamă localitatea bistriţeană din cealaltă parte a pasului.)

Prislopul însă are un farmec aparte. Descoperi de aici zări largi şi-nverzite spre Maramureş şi o mănăstire care, deşi neterminată, pare că pică la locul ei şi se încadrează firesc în peisaj.

De aici drumul coboară în Borşa, nedorind să înşele orizontul de aşteptare al şoferilor – deci serpentine cu gropi. Sau gropi cu serpentine. După gust.

Pentru cei care nu au mai fost la Borşa, locul s-ar putea să fie uşor derutant pentru că există: a) Staţiunea Borşa – cu hoteluri, pârtii de schi, telescaun, restaurante. Din staţiune se ajunge în b) Oraşul Borşa – cam prăfuit, de la munţii de materiale de construcţie, fiindcă în zonă se clădeşte mult. Către nord există şi c) Băile Borşa – unde poţi merge ori la tratament, ori pe munte, spre Toroioaga. În afara sezonului de iarnă, Staţiunea Borşa e un loc liniştit, în care parcă oamenii se mişcă încet, iar atracţia principală este Cascada Cailor. Cel mai la îndemână mod de a ajunge aici este o combinaţie – telescaun (plus ceva mătănii şi rugăciuni) şi picioarele proprii (în caz că au rămas tefere, graţie rugăciunilor rostite anterior). Telescaunul urcă lent, într-o linişte absolută, meditaţie de călugăr budist, nu alta. Liniştea e întreruptă doar de câte un trosnet ce vine din când în când de la cabluri sau de la stâlpi, cât să-ţi aduci aminte un pic de fizică din liceu şi să calculezi viteza cu care pământul te-ar atrage gravitaţional în cazul în care scârţâitul n-ar fi o alarmă falsă.

De la capătul telescaunului spre cascadă e drum larg şi lesnicios, parcă anume făcut să îndure şi şlapi sau tocuri fiindcă din păcate sunt persoane care confundă muntele cu scările rulante din vreun mol. Iar cascada, ei da, un mănunchi de fuioare întretăiate şi lungi pe care nu te mai saturi să le vezi împletindu-se, sărind vesel, formând o panglică ireal de fluidă. Poze cu timp lung de expunere, cu DSLR-ul pentru că există facebook, şi cu retina, pentru că amintirile cu adevărat frumoase nu se şterg niciodată.

Cifre: 90 de metri – atât măsoară căderea de apă a Cascadei Cailor, întrecută în înălţime doar de Cascada Cociu, din Mehedinţi.

Când să mergi: De dragul cascadei, primăvara, după topirea zăpezilor, când debitul de apă îi sporeşte substanţial farmecul.

Nu rata: Să dai o fugă la Tăul Izvorul Bistriţei, lac glaciar aflat la 1800 m înălţime. Ruta cea mai uşoară porneşte de la capătul telescaunului şi traversează Poiana Ştiol.