Lumea-ospiciu și zăvorul din mințile noastre
0Există temnițe mai grele decât cele cu zăbrele la fereastră și gardieni la ușă. Închisoarea minții este cea mai crâncenă și oricare dintre noi poate ajunge prizonier în ea. E de ajuns să cedezi, puțin câte puțin, din propria libertate, acceptând supunerea și alunecând în imperiul fricii. După care a te smulge din celula interioară bine zăvorâtă devine o misiune aproape imposibilă.
Cu asemenea gânduri te lasă noua montare a piesei „Zbor deasupra unui cuib de cuci” (după celebrul roman al lui Ken Kesey), de la Teatrul Nottara, semnată Vlad Cristache, care a avut premiera săptămâna trecută. E ca un seism care te zgâlțâie zdravăn. Pentru că asistentele și infirmierii care mișună constant prin sală arată că, de fapt, noi toți suntem într-o lume-ospiciu, fără ca măcar să ne dăm seama.
Cum este posibil ca niște adulți, în mare parte cu frământări și probleme obișnuite, să se lase, de bunăvoie, închiși într-un stabiliment și striviți de reguli absurde? Când le-a pierit puterea de a se împotrivi, de a denunța abuzul și de a-și apăra drepturile? Sunt întrebări valabile și pentru cei de-afară. Pacienții internați în secția condusă mieros-despotic de Sora Ratched (foarte convingătoare Isabela Neamțu) nici nu mai sesizează anormalul situației în care se află. Și-au asumat ei înșiși eticheta de anormali, insidios lipită în cursul „terapiei”, s-au obișnuit cu răul, motiv pentru care se comportă ca și cum ar merita tot ce li se întâmplă.
Autoînvinovățirea, frica și rușinea le sunt însoțitori permanenți. „Sunt o mare dezamăgire pentru mama”, își justifică tânărul Billy (Rareș Andrici, emoționant) repetatele tentative de sinucidere și bâlbâiala pronunțată, adăugând: „Nu sunt normal la cap... Îmi vine să mă omor și tot încerc”. La rândul său, Harding (elegantul Ionuț Grama), președintele așa-zisului Consiliu al Pacienților, „suferind” din cauza feminității debordante a soției sale, recunoaște franc: „Lumea aparține celor puternici... Eu sunt un iepuraș, toți de-aici sunt niște iepurași”.
Cel care le pune internaților în față oglinda realității, încercând să-i scoată din resemnare, este Randle P. McMurphy (Șerban Gomoi, de-a dreptul exploziv!). Rebel, pișicher, cu un istoric de infracțiuni mărunte sau aproape de registrul viciilor – alcoolism, sex cu o adolescentă, izbucniri temperamentale, McMurphy privește ospiciul ca pe un retreat, în care s-a refugiat șmecherește, mimând psihopatia pentru a scăpa de la ferma de corecție unde-și executa condamnarea. Energia și independența sa le dau de gândit medicului și Sorei Ratched, care îl acuză că se preface pentru a evita efectuarea pedepsei. „Arăt eu a om sănătos la cap?”, respinge McMurphy acuzația, promițând ipocrit să coopereze la toate demersurile care urmăresc, chipurile, vindecarea sa.
„Aici – declamă propagandistic Dr. Spivey (Adrian Nicolae) – e o comunitate terapeutică. Un fel de societate. Țelul nostru este să fie o secție complet democratică, condusă de pacienți.” Sună la fel ca-n viața reală, nu? Iar obiectivul terapiei, susțin cei care o aplică, este ca, la capătul ei, inadaptații să fie redați societății „reparați”: adică supuși, cu spiritul de inițiativă amputat și lipsiți de libertăți periculoase. Mașinăria funcționează ca unsă, înghite și mutilează vieți fără regret. „Bagă oameni pe-o parte, iar pe partea cealaltă iese ce vor ei”, cugetă Șefu-Mătură Bromden (Florin Piersic jr., tulburător în monologuri), singurul suficient de inspirat din „șleahta de dilimaci” pentru a se refugia în aparenta surdomuțenie, ca formă de rezistență.
Ce reprezintă Mașinăria? Sistemul, potentații momentului („Bolile psihice pot îmbrăca uneori forma puterii”, avertizează Harding) sau structurile care nu tolerează independența și cutezanța individuale. „Au băgat magneți în podea, ca să mergem doar pe unde vor ei să mergem”, mai spune Chief Bromden, în conversația imaginară cu Tătuțu, fosta căpetenie indiană distrusă psihic și fizic după ce a vândut statului pământurile tribului. „Și la fiecare apăsare de buton, ne pornesc sau opresc”.
Indignarea lui McMurphy – „De ce nu faceți scandal?”, „De ce nu votați?”, „Arătați că aveți c...e!”, „De ce dracu’ stați? Nu vă ține nimeni cu forța!”, „Sunteți o adunătură de lași!” – se lovește de spaima colectivă temeinic însușită. Asta pentru că orice abatere de la regulile impuse de sus se soldează prompt cu pedepse: restrângerea drepturilor, apoi electroșocuri și, în ultimă instanță, lobotomia, „castrarea creierului”, cum o numește Harding.
Curajos și cumva teribilist, McMurphy înfruntă pericolul, punând prinsoare cu colegii de secție că o va scoate din minți pe Sora Ratched și că va schimba lucrurile în bine. Dar cu Mașinăria nu te pui. Forța ei nemiloasă spulberă vieți, dând o lecție dură celor care ar mai fi tentați de răzvrătire, fie ei din poveste sau din public. Iar din cântecelul mobilizator fredonat de McMurphy și Chief Bromden, despre gâscanii zburători în libertate, rămâne începutul șovăielnic: „Sârmă, cârpă și zăvor...” Zăvorul minții, desigur.
Se încarcă comentariile...
