Lucia di Lammermoor, suflet frumos, îndrăgostit

Am văzut acum câteva zile, pentru a treia oară, „Lucia di Lammermoor”, opera lui Gaetano Donizetti, în viziunea marelui regizor Andrei Şerban. Îmi plăcuse foarte tare şi prima şi a doua oară, când am văzut montarea la Opera din Iaşi, dar nu mă aşteptam ca acum, la cea de-a treia vizionare, când Andrei Şerban a revizitat „Lucia...” punând-o în scenă la Opera din Bucureşti, să mă emoţioneze cel mai mult.

Sigur că acest lucru s-a datorat în primul rând interpretei din rolul principal, soprana Venera Protasova care are o voce cu inflexiuni de geniu. Ea a fost pur şi simplu fabuloasă în interpretarea tragediei sfâşietoare a Luciei di Lammermoor, acel „suflet frumos îndrăgostit”, un suflet nebun pentru ceilalţi, dar în realitate, prea bun pentru această lume.

O altă surpriză extrem de plăcută a fost tenorul ieşean Florin Guzgă, care creşte de la rol la rol, devenind un reper deja pentru scenele lirice din România. Tenor liric de un mare rafinament, Florin Guzgă (ce are ca primă meserie preoţia, fiind diacon la Mitropolia din Iaşi) are nu doar o tehnică impecabilă, ci şi trăire la intensitate maximă. Între el şi Venera Protasova s-a creat o chimie extraordinară, iar duetele lor au fost răvăşitoare.

De altfel, toate fragmentele muzicale pe care le-au interpretat cei doi, fie împreună, fie separat, au fost primite cu aplauze la scenă deschisă şi cu strigăte neobosite de „Bravo!” din sală. Spectatorii chiar au simţit că trăiesc un moment unic, de povestit peste ani nepoţilor.

FOTO Paul Buciuta/ Marea Dragoste

Cu adevărat excepţional în această montare este faptul că soliştii se dovedesc a fi şi nişte actori extraordinari. Rareori ai şansa să vezi pe scenele lirice româneşti, unde actoria nu prea face casă bună cu interpreţii, un joc actoricesc fără fisură. Şi evident că soliştii dau şi măsura talentului lor numărul unu, muzica. Venera Protasova cântă, şi cântă sublim, din cele mai imposibile poziţii: cocoţată pe un balansoar, făcând echilibristică pe nişte bârne subţiri, ghemuită, stând pe spate, dându-se în leagăn, pe schele, suspendată pe o platformă înaltă şi tot aşa. Toţi soliştii, de altfel, se achită cu brio de partiturile lor, fiind susţinuţi impecabil de orchestra condusă de dirijorul Marcello Mottadelli.

Lucia lui Andrei Şerban nu mai este o tânără fără apărare, o ingenuă orbită pur şi simplu de dragoste. Ea pare, dimpotrivă, o fire voluntară, care se ia de piept cu autoritatea eminamente masculină şi care ajunge la crimă pentru că o altă ieşire din „dictatura” instaurată de bărbaţi nu se mai găsea. Lucia în „lectura” lui Andrei Şerban este o autentică revoluţionară. Ea îşi depăşeşte cu mult epoca, devenind un fel de feministă avant la lettre.

FOTO Paul Buciuta

„Lucia face parte din categoria personajelor care rămân la periferia societăţii, cei ce nu reuşesc să se integreze. Ea simte, gândeşte, reacţionează alt­fel, e considerată incomodă, căci nu se adaptează, nu se supune şi în timp comportamentul ei atinge extreme. Are o sensibilitate care o face să vadă realitatea ascunsă a lucrurilor şi pentru asta cei din jur o declară nebună, e evident de ce, pentru că fratelui (Enrico), cât şi iubitului (Edgardo), tuturor le lipseşte această percepţie sensibilă de a vedea dincolo de aparenţe”, mărturiseşte Andrei Şerban.

Această idee este puternic susţinută de decorul creat de arhitectul Octavian Neculai, decor care ne duce cu gândul la o lume militarizată, un spaţiu ce reprezintă o sală de antrenament dintr-o cazarmă, un loc unde domneşte testosteronul, forţa brută şi zăngănitul de arme. O lume a bărbaţilor condusă de bărbaţi în folosul bărbaţilor. Sensibilitatea feminină şi dragostea nu au ce căuta în acest loc.

FOTO Paul Buciuta/ Marea Dragoste

Şi totuşi tânăra Lucia se îndrăgos­teşte de Edgardo (Florin Guzgă), duşmanul de moarte al fratelui său, Enrico, interpretat de Adrian Mărcan. (Libretul este scris de Salvadore Cammarano, având la bază romanul lui Walter Scott, „Mireasa din Lammermoor”.) Enrico tratează povestea de dragoste a surorii sale de pe poziţii de forţă. El are cu totul alte intenţii în privinţa ei, dorind să o folosească ca pe un pion în planurile sale. Având nevoie de bani pentru a-şi înarma oastea, el apelează la un bancher cu care face un târg: banii în schimbul surorii. Deşi Lucia se opune din răsputeri, ea este drogată şi căsătorită împotriva voinţei ei. Iubitul o blestemă neînţelegând nimic din ce se petrecuse, iar Lucia îl ucide în patul nupţial pe cel ce-i fusese impus drept soţ.

FOTO Paul Buciuta/ Marea Dragoste

Vorbind despre abordarea operei „Lucia di Lammermoor” în cheie politică, Andrei Şerban mai spune: „Spectatorii, mai ales cei care au trăit sub dictatură, sub presiune politică, sub teroare, ştiu ce înseamnă această experienţă, iar cei mai tineri, care văd pentru prima oară această operă, vor avea, cred, curiozitatea de a descoperi o muzică foarte frumoasă, dar care este trăită de către actori, cântăreţi pe scenă atât de total încât creează un şoc. Pentru mine şocul este elementul principal în artă. Un şoc creează o energie nouă. Şi, atunci când simţi această energie nouă, ieşi din teatru altul decât ai intrat, căci parcă ceva nou se întâmplă în tine”.

Opera se încheie cu moartea tragică a celor doi iubiţi. „În teatru, Hamlet moare şi moartea e definitivă. Dar în operă, de câte ori am de-a face cu personaje care sfârşesc în moarte, nu sunt convins că e vorba de un punct terminus”, spune Andrei Şerban.

Şi poate că, într-adevăr, povestea nu se încheie aici pentru că destinul Luciei devine un reper al emancipării feminine. „Este, de fapt, povestea unei fete manipulate şi împinse la disperare de o lume militaristă şi arogantă”, explică Andrei Şerban. „Ce reiese clar într-o astfel de ambianţă e ideea principală a manipulării: manipulare din motive politice, de putere, de control. Ce poate face Lucia, de ce arme dispune ea într-o lume dominată de o dictatură masculină? Recursul la violenţă e felul ei de a se apăra. (...) Lucia poate în sfârşit să se exprime liber, să vadă, să audă, să perceapă imagini dintr-o lume invizibilă, pe care ceilalţi nu au cum s-o perceapă, căci nu au nici sensibilitatea, nici imaginaţia ei”.

Aşa că nu rataţi pentru nimic în lume întâlnirea cu o capodoperă!