Liniştea din mediul universitar românesc

Dacă nu studenţii, cine altcineva va mai deranja liniştea din mediul universitar românesc?

Faptul că avem un sistem universitar bolnav nu este un secret pentru nimeni, simptomele fiind de cele mai diverse – de la potenţialul pierdut al tinerilor din medii sau categorii defavorizate care nu îşi permit să meargă la facultate, la calitatea slabă a educaţiei în raport cu alte state, la relevanţa scăzută a diplomelor pentru angajatori din cauza deconectării totale a unor universităţi la nevoile şi aşteptările

pieţei muncii sau la probleme de corupţie în rândul cadrelor didactice (în minte în vin aici numeroasele cazuri de profesori cu funcţii înalte în universităţi prinşi luând mită în ultimii ani).

Cauzele sunt la fel de diverse şi au ajuns să devină aproape imposibil de tratat. Dacă subfinanţarea – cea mai mare problemă actuală a sistemului educaţional, ar putea avea leac prin respectarea Legii Educaţiei şi alocarea a 6% din PIB pentru educaţiei, ipocrizia mediului universitar românesc este cea mai grea boală din sistem. Deşi problemele pe care le au universităţile le cunoaşte întreaga comunitate academică, numărul celor care au curajul să le spună şi să ceară ca ele să fie rezolvate este mult prea mic.

Profesorii cuminţi ai mediul universitar

Este adevărat că e uşor să te plângi şi să-i critici pe alţii că nu-şi fac treaba, dar de la cine altcineva să aşteptăm soluţii pentru scoaterea din impas a sistemului de învăţământ superior dacă nu de la comunitatea academică? Dar, între timp, profesorii sunt obligaţi să scrie cărţi şi să desfăşoare activităţi de cercetare fără mare impact la nivel internaţional, sunt prinşi în aceeaşi rutină de desfăşurare a cursurilor din cărţi şi în laboratoare cu zeci de ani vechime şi sunt aproape absenţi atunci când vine vorba de probleme ale studenţilor care trebuie rezolvate. Deşi sindicatele ar trebui să fie cea mai acidă şi critică voce din mediul academic, au trecut ani buni de când nu am mai văzut vreo poziţie publică critică din partea vreunui sindicat faţă de modul în care este gestionat sistemul universitar românesc. Dar să fie ăsta un efect al faptului că de multe ori posturile în universităţi sunt ocupate în funcţie de relaţii şi prietenii şi nu în funcţie de necesitatea academică şi performanţă? La fel şi majoritatea funcţiilor de conducere în diverse comisii şi comitete răsplătite cu „sporuri”.

Consiliul Naţional al Rectorilor, paravan pentru lipsa reală de consultare a mediului academic

Poate că soluţiile ar trebui să le căutăm la cei din conducerile universităţilor, pentru că, nu-i aşa, ei ar trebui să reprezinte girul preocupării universităţilor faţă de starea actuală a sistemului educaţional românesc. Din păcate însă, rectorii sunt la fel de absenţi, cu mici excepţii, ca sindicatele din mediul universitar. Deşi rectorii şi-au creat o structură în care să dezbată problemele învăţământului superior şi să propună soluţii – Consiliul Naţional al Rectorilor - nu a existat absolut nicio poziţie critică a acestei structuri în ultimii ani şi nici vreo iniţiativă care să fi produs schimbări. De menţionat este că întâlnirile acestui Consiliu sunt destul de dese, au loc aproape o dată la 3 luni, dar pe cât sunt de dese, pe atât sunt de lipsite de impact. Mai mult decât atât, în ultima perioadă acest Consiliu a fost folosit de Ministerul Educaţiei ca paravan pentru acuzaţiile de neconsultare a comunităţii academice în ceea ce priveşte emiterea numeroaselor Ordonanţe de Urgenţă care au modificat Legea Educaţiei. După fiecare Ordonanţă de Urgenţă, acest Consiliu a avut poziţii laudative la adresa modificărilor, acuzându-i de interese ascunse pe toţi cei care le-au criticat. Interesant e că nu au fost puţine cazurile în care, după ce comunicatele Consiliului Rectorilor spuneau ceva, câteva universităţi au ieşit public cu alte poziţii în care spuneau cu totul altceva şi criticau Ministerul Educaţiei.

Deşi aservirea Consiliului Naţional al Rectorilor în faţa puterii este cunoscută în întreg mediul academic, puţini au avut curajul să spună lucrurilor pe nume şi să bată obrazul rectorilor că lipsa lor de tăcere îi face complici la situaţia dezastruasă în care să află sistemul educaţional românesc. Studenţii au fost printre puţinii actori care au făcut acest lucru la o întâlnire a Consiliului Naţional al Rectorilor în care a fost invitaţi, reproşându-le rectorilor că nu i-au sprijinit în lupta pentru creşterea finanţării educaţiei şi că sunt lipsiţi de critică faţă de problemele din sistem. Care a fost reacţia rectorilor? Rectorii au fost supăraţi pentru că un student a îndrăznit să li se adreseze cu ”voi” în locul lui ”dumneavoastră”, în expresii ca ”avem nevoie de voi în lupta pentru rezolvarea problemelor din sistem”. Trecând peste faptul că recent un student care ne face mândri peste hotare povestea că profesorii laureaţi Nobel din universităţile mari din străinătate le cer studenţilor să îi tutuiască, lucru care arată clar diferenţa de paradigmă asupra educaţiei între România şi statele cu rezultate în mediul universitar, nu pot să nu remarc că uneori obrazul e atât de gros în sistem, încât unii refuză conştient să vadă muntele din faţa ochilor.

Puterea de decizie stă în mâinile non-valorilor

Cred că una din cele mai grele moşteniri pe care le-a lăsat sistemul comunist clasei noastre politice este păstrarea aceloraşi năravuri de promovare a non-valorilor în funcţii de conducere sau cu acces la decizii importante.

De când nu s-a mai aflat în fruntea Ministerului Educaţiei un academician, un expert cu renume şi rezultate în domeniul său, un om cu valoare recunoscută la nivel internaţional?

Este adevărat că cei care ajung Miniştri sau Secretari de Stat trebuie să fie buni manageri, însă dacă ne gândim că au existat Miniştrii pentru Cercetare şi Inovare fără un doctorat, înţelegem cu toţii de ce este nevoie ca educaţia să fie condusă de oameni care au confirmat, de oameni care nu mai trebuie să demonstreze că pot avea un cuvânt important de spus în dezvoltarea educaţiei. Sunt convins că au existat şi există în Ministerul Educaţiei şi multe persoane valoroase, care pot avea contribuţii importante în sistemul universitar românesc, însă capacitatea lor de a avea propuneri care să fie susţinute în Minister sau în Guvern e direct proporţională cu susţinerea politică pe care o au.

Dacă e să ne uităm la activitatea Ministerului din ultimii 3 ani de zile, putem constanta cu stupoare că iniţiativele Ministerului în ceea ce priveşte reforma sau dezvoltarea de politici educaţionale au fost sublime, dar au lipsit cu desăvârşire. Ministerul a fost într-un somn continuu, neexistând niciun proiect major la nivelul învăţământului superior, care să abordeze o problemă împortantă din sistem şi să propună soluţii viabile pe termen mediu şi lung. În afara aspectelor pur administrative, activitatea Ministerului în ceea ce priveşte învăţământul superior s-a rezumat la Ordonanţe de Urgenţă emise mereu fără consultări ale mediului academic şi fără o justificare clară a urgenţei. 

Spre ce ne îndreptăm?

Am spune că prima măsură care ar trebui luată ar fi îndepărtarea completă a politicului din sistemul educaţional românesc şi păstrarea competenţei ca principal atuu al tuturor celor cu putere decizională. Pentru asta ar fi nevoie de încheierea unui ”Pact pentru Educaţie” agreat şi semnat de toate partidele politice din România care să îşi asume o viziune unitară asupra modului de dezvoltare a sistemului educaţional românesc? Ar funcţiona? Istoria recentă spune că nu. Deşi în 2008 a fost semnat un astfel de pact, în care primul punct prevedea alocarea a 6% din PIB pentru educaţie, niciun Guvern din 2008 încoace nu a alocat un buget apropiat de această valoare. Un citat celebru spune că ”e o nebunie să faci acelaşi lucru de două ori şi să te aştepţi ca rezultatul să fie diferit”, însă cred că România e obişnuită cu mult mai multe nebunii când vine vorba de gestionarea educaţiei.

Ce e de făcut? Eu cred că până nu va exista o schimbare reală de viziune a clasei politice româneşti faţă de sistemul educaţional (deşi îmi pun semne serioase de întrebare dacă există vreo viziune în acest sens), studenţii vor rămâne cei care vor avea cel mai mult de suferit faţă de degradarea continuă a sistemului educaţional şi, din păcate, vor rămâne şi singurii actori critici la adresa modului în care evoluează sau involuează sistemul universitar. Din epxerienţa pe care am avut-o ca reprezentant al studenţilor în ultimii ani (Cristi Popescu este preşedintele Alianţei Naţionale a Organizaţiilor Studenţeşti din România - n.r.), pot să spun că nu e uşor ca studenţii să fie singurii nemulţumiţi atunci când toţi ceilalţi tac, că de multe ori am simţit că lupt cu morile de vânt, însă uitându-mă la câte lucruri au schimbat studenţii în ultimii 20 de ani, am siguranţa că cel puţin ei vor face tot ce le stă în putinţă pentru ca lucrurile să meargă în direcţia cea bună.

Dacă ajunge asta, nu ştiu.. însă dacă nu studenţii, cine altcineva va mai deranja liniştea din mediul universitar românesc?