„Linişte, sare Iolanda Balaş!“

0
0

Şi eu am fost ani la rând în Arcadia: pe neuitatul Stadion al Republicii, când concursurile naţionale şi internaţionale de atletism se încheiau seara târziu, deseori, la lumina farurilor de automobil, fiindcă nocturna nu se inventase, cu anunţul crainicului: „Linişte, sare Iolanda Balaş!“.

Şi, rămasă singură pe stadion, Iolanda Balaş sărea. Bătând record după record. Mondiale, dragi cititori tineri. 8 din 14, numai pe Stadionul Republicii. Sunt un fan vechi al atletismului, dar emoţia trăită atunci, în anii
1956-1961, anii studenţiei mele, n-am mai cunoscut-o niciodată. După Angelica Rozeanu, Doamna tenisului de masă românesc, şi ea plecată dintre noi nu demult, Iolanda Balaş a fost una dintre cele mai mari sportive ale României. Am întâlnit-o de câteva ori în anii din urmă. Nu şi când era recordmenă a lumii, fiind eu prea tânăr ca să am curajul de a o aborda, deşi nu era decât cu trei ani mai în vârstă decât mine.

Era o Doamnă

De decenii bune, îi sărutam mâna şi ne îmbrăţişam, ca şi cum faima ei era de-ajuns să ne facă să ne credem apropiaţi. Habar n-am dacă citise vreun rând din ce scrisesem eu, care-i urmărise toate săriturile cu inima în gât. Dar se comporta ca şi cum ne ştiam de când lumea şi ne respectam reciproc. În golănia actuală din sport (vezi obscenităţile lui Şumudică!), Iolanda Balaş n-avea cum să-şi găsească locul. Era o Doamnă. Care îndrăznise să-l înfrunte pe Gheorghiu-Dej cerându-i ca soţul ei, alt mare atlet la proba de înălţime, Ioan Söter, primul român care a trecut ştacheta înălţată la 2 metri, s-o însoţească la Olimpiadă. Şi care a ştiut în deceniile din urmă să-şi păstreze respectul de care se bucurase din tinereţe.

Cancer al sportului

Atletismul românesc, care şi-a început cariera internaţională cu Iolanda Balaş şi, se pare, şi-a sfârşit-o cu Gabriela Szabo, a avut numeroase nume ilustre, intrate azi în uitare, ca tot ce aparţine trecutului. Unul dintre ultimele, din canotaj, nu din atletism, Elisabeta Lipă, ministru al Sportului, i-a închinat Iolandei Balaş un emoţionant elogiu. Această glorioasă ştafetă pare întreruptă astăzi din motive în primul rând, financiare.

E cazul totuşi să remarcăm că Iolanda Balaş n-a câştigat de pe urma celor 14 recorduri mondiale, între care două titluri olimpice, nici a mia parte din cât câştigă azi un fotbalist. Despre atleţi, canotori sau handbalişti e mai bine să nu vorbim. E aria timpului ca sportul să se facă pe bani. Mulţi. Zeci de milioane de euro. Mă tem că n-avem leac pentru acest cancer al sportului din toată lumea. Şi totuşi! Sunt de acord că performanţa trebuie plătită. Şi că un record mondial e un record mondial. Dar nu cumva banii au distrus, nu performanţa ca atare, dar caracterul moral al sportului?

Sportul e, zic unii, o artă. Poate, nu ştiu. Dar el nu ţine numai de bani, ci şi de o vocaţie, care trebuie, desigur, onorată, dar care ţine în egală măsură, la rândul ei, de caracter, de morală, de civilizaţie. Iolanda Balaş n-a bătut de 14 ori la rând, între 1976 şi 1981, recordul mondial la săritura în înălţime, fiindcă urma să fie plătită. A făcut-o, fiindcă ţinea să-şi respecte statutul de mare sportivă. De aceea este respectată până azi, când mai avea câteva luni până când să împlinească 80 de ani. Şi sper că va fi câtă vreme societatea românească nu-şi va pierde memoria. Fie şi, măcar, până când generaţia noastră, a Iolandei şi a mea, va continua să-i evoce extraordinarele performanţe, unice în atletismul mondial, cu iubirea şi stima pe care i le datorăm. Dumnezeu s-o odihnească pe Iolanda Balaş!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite