Leul fără frontiere (28)

0
0

Atunci, în 1998, în împrejurările trecerii la convertibilitatea deplină de cont curent a leului, a fost dezamorsată o bombă socială ce ameninţa să explodeze. Şi iată că vrând-nevrând, ajungem la obsedantele „moşteniri”. Pentru că din ’96 în ’97 fusese „mutată” într-adevăr o bombă cu explozie întârziată: „inflaţia reprimată”.

O mulţime de preţuri, la energie, la benzină, la alimente, la alte numeroase produse, nu erau recunoscute de piaţă fiindcă nu erau adevărate, în sensul că de la consumatori se încasa mai puţin decât plătiseră producătorii. Diferenţa se regăsea în deficitul balanţei externe, în deficitul bugetar şi în imensele pierderi ale regiilor şi ale întreprinderilor cu capital de stat. Nota de plată a venit în ’97. 

*

 Soluţia era numai una: să fie lăsate preţurile să alerge libere. Şi chiar au fost lăsate. Normal, inflaţia a început să urce: 13 la sută în ianuarie, 18 la sută în februarie, apoi a urmat marele salt  din martie. Acesta a fost momentul când se putea ajunge la hiperinflaţie, fapt care ar fi produs o criză economică de mari proporţii. Dar nu s-a ajuns aici, chiar dacă în martie a fost atinsă o rată anualizată a inflaţiei de 2384,9 la sută. Dacă în toate cele 12 luni din acest an creşterea preţurilor de consum s-ar fi situat la cota lunii martie, de 30,7 la sută – cea mai mare rată lunară a tranziţiei – , la sfârşitul anului am fi avut o inflaţie de 2384,9 la sută. Cum însă, începând din aprilie, inflaţia a fost calmată, rata anului 1997 avea să fie de numai 150 la sută.

Din aprilie, nava inflaţiei a fost  readusă într-un port  liniştit. Şi a fost ţinută acolo cu o ancoră numită „controlul bazei monetare”. Prin politica leilor scumpi şi rari, deci, pentru a situa în echilibru relativ cererea (solvabilă) şi oferta de bunuri şi servicii, pe toate pieţele; şi prin absorbţia de către BNR a surplusului de lei apărut în sistemul interbancar, ca să nu explodeze. Cert este că Banca Naţională a strâns şurubul la bani: viteza de creştere a masei monetare s-a situat sub viteza de creştere a inflaţiei. În martie, când s-a ajuns la cel mai înalt vârf inflaţionist, în imagine răsturnată a fost plasat vârful mişcării masei banilor, care a fost adus la nivelul cel mai de jos. În acest fel, nu numai că a putut fi evitată hiperinflaţia, dar a fost obţinută o încetinire simţitoare a creşterii preţurilor. Aşadar, după ce în martie ne-am confruntat cu vârful inflaţionist cel mai înalt din întreaga perioadă a tranziţiei, de 30,7 la sută, în iulie inflaţia a coborât până la  cel mai de jos nivel de până atunci al tranziţiei: 0,7 la sută.

*

În vară, BNR a schimbat macazul. S-a produs o relaxare în calibrarea masei de bani. Mai ales că, pe piaţa valutară, cursurile de schimb au format un „coridor” ce a acţionat ca o veritabilă ancoră împotriva inflaţiei, infirmând chiar teoriile în materie. Teoria spune: inflaţia şi cursul se mişcă împreună. Inflaţia, în creştere, scumpea dolarul. Apoi, dolarul scump inducea un plus de inflaţie. Iată însă că, în 1997, teoria nu s-a aplicat la noi. Inflaţia a crescut vertiginos în prima parte a anului, dar cursul a fost stabilizat. Şi a contribuit la domolirea inflaţiei. Reluarea urcuşului inflaţionist, în lunile de toamnă, a avut ca principal motor corecţiile de preţuri. Pentru că de „inflaţia reprimată” încă nu scăpasem; şi nu aveam să scăpăm înainte de primăvara anului 1998.

Dacă politica monetară a avut reuşite certe, acest lucru a fost posibil şi pentru că ea s-a corelat cu o politică bugetară strânsă. Necazul era că nici mai departe nu se anunţau şanse pentru relaxări, nici monetare şi nici fiscale. Prin urmare, şi la începutul anului 1998 cercul vicios avea să rămână închis: salariile aveau să se menţină la nivelul cel mai de jos (în medie – echivalentul a 100 de dolari pe lună) iar piaţa de consum suferea din lipsă de bani. Sindicatele aveau cereri ambiţioase: vrem să fie calmată inflaţia şi să crească salariile. Numai că îşi făceau nu doar un calcul greşit, ci şi antieconomic. Pentru că încercau să pună semnul egal între salarii şi preţuri. Aşa ceva nu se potrivea atunci şi nu se potriveşte nici acum. Din ecuaţie era scos un termen esenţial: munca recunoscută de piaţă. Mai exact: productivitatea muncii. După ce măsurasem cu două cifre inflaţia lunară, în prima parte a  anului 1997, ne bucuram că, începând din aprilie, o măsuram doar cu o cifră. Aveam chiar şanse ca, încă din primele luni din ’98, să avem inflaţii lunare de numai 2,5-3 la sută. Ce era însă cu salariile mici? Dacă aveau să crească doar salariile, fără să fie intensificată munca, în expresia ei normală (produse mai multe şi mai bune, pe care piaţa să le accepte) am fi luat-o de la capăt. Pentru că mai mulţi bani pe piaţă, fără mai multă muncă, ar fi fost un pericol imens. Banii aveau să se ducă în preţuri. Şi să obţine, doar... inflaţie.

 Cum putea fi depăşită starea de confuzie din economie ? Un lucru e cert: reţetele vechi sau reţetele altora nu ni se potriveau. Mai ales reţetele vechi, valabile cândva, nu ne mai erau atunci de folos. E drept că, în lume, nenumărate oraşe, străzi, centre istorice erau (şi sunt) reclădite după metoda retro. Arhitecţii căutau vechile planuri, adunau fotografii de demult, apelau la amintirile localnicilor şi refăceau totul aşa cum a fost, până în cele mai mici detalii. Dacă însă în arhitectură un astfel de procedeu dă rezultate bune, s-a dovedit că în economie nu poate fi decât catastrofal. Istoria nu mai putea fi chemată înapoi fără a plăti pentru asta un preţ uriaş.

*

În efortul pentru însănătoşirea economiei era nevoie de proiecte noi. Şi de un drum nou. Dacă, în 1998, economia românească era în continuare lipsită de eficienţă şi de competitivitate, principala cauză o constituia faptul că ne despărţeam greu de trecut. Nu erau deloc puţini cei care priveau cu un ochi înainte, dar cu altul înapoi. Erau făurite visuri de liberă iniţiativă economică, în plan ideal, deşi în plan real managerii şi salariaţii mai credeau în virtuţile statului-dădacă. Se făceau declaraţii în favoarea privatizării, chiar se afirma răspicat că fără transferuri masive de proprietate din sectorul public în cel privat nu vom avea nici economie de piaţă şi nici prosperitate, dar persista teama despărţirii de vechile tipare colectiviste. Iar privatizările, de multe ori, se făceau fără nicio legătură cu logica economică şi cu logica juridică. De multe ori se accepta ideea că, în economie, nu vom avea competitivitate – şi prin urmare nici calitate – atât timp cât va fi blocată concurenţa, dar răbufneau nemulţumiri când două magazine alăturate percepeau preţuri diferite ori când, în împrejurări specifice jocului pieţei, intermediarii puteau să câştige mai mult decât producătorii...

Cât timp aveam să ne cramponăm de drumurile bătătorite, cu care eram învăţaţi, n-aveam nici o şansă de a ne apropia viitorul. De aici ni se trăgeau multe rele. Bunăoară, orice discuţie despre inflaţie aluneca spre cauzele ei monetare. Desigur, astfel de cauze erau reale, dar nu şi esenţiale. Principalul focar inflaţionist era economia reală, care încă nu-şi reparase pompele ce-i erau necesare pentru a atrage, în afaceri şi în investiţii, banii existenţi. Ceea ce dovedea că economia noastră era încă ineficientă.

*

 Din 1990, societatea românească se lupta cu această boală gravă: lipsa de eficienţă în economie. Mai exact, se lupta de câteva decenii cu această boală, dar tranziţia i-a pus în lumină gravitatea. Tratamentele aplicate, până atunci, au avut în vedere mai mult ţinerea bolnavului “în picioare” şi mai puţin însănătoşirea. Atunci, în 1997-1998, plăteam amenda, inclusiv prin menţinerea unor creşteri de preţuri. Fiindcă şi 40-45 la sută, cât sperăm că va reprezenta mişcarea preţurilor în 1998, constituia o inflaţie mare. Şi nu era deloc uşor, de acolo înainte, să fie menţinută creşterea preţurilor sub 2 la sută pe lună. Industria noastră se sufoca sub greutatea personalului supraponderal; în acelaşi timp, competitivitatea mai avea un drum lung până la intrarea în normalitate. Îngrijorător era şi faptul că puterea de cumpărare, care a scăzut mult în ‘97, avea să-şi continue declinul în 1998.

Sigur, de câteva luni bune, în 1998, în cursa preţurilor nu se mai alerga la galop, ci la trap. Iar la începutul verii lui ’98, deşi inflaţia dădea semne vizibile de cuminţire, nu însemna că bătălia era deja câştigată. Inflaţia era un duşman perfid, ce ar fi putut lovi oricând pe neaşteptate. Mai ales că, în timp ce inflaţia intra în picaj, în societatea românească persista încă un climat inflaţionist. Un climat periculos, în sensul că se ajunsese la exacerbarea componentei psihologice a creşterii preţurilor. Erau induse anticipaţii aiurea, ce derutau pieţele şi răvăşeau economia. Din această cauză, aveau loc deseori mişcări anapoda ale preţurilor, care aveau o sensibilitate accentuată la factorii emoţionali.

Tot în planul psihologiei se înscria şi reacţia societăţii româneşti faţă de dobânzi. Ani în şir, se ceruse cu insistenţă reducerea dobânzilor. Strigătul cel mai vehement venea din întreprinderile care contribuiau substanţial la creşterea preţurilor şi, implicit, a dobânzilor. Era clar ce s-ar fi vrut: ca toate aceste întreprinderi să-şi vândă mărfurile cât mai scump şi să obţină credite cât mai ieftine, fără să le pese că diferenţa faţă de dobânda reală ar fi fost –

şi adesea chiar a fost – plătită de întreaga societate. În 1998, când pe fondul unei inflaţii ceva mai cuminţite, au început să scadă dobânzile, se făcea auzit un alt strigăt, la fel de vehement: cel al depunătorilor în bănci, care s-au speriat că li se va diminua câştigul. Fără să fie sesizat faptul că, în condiţiile calmării inflaţiei, deţinătorii de depozite bancare erau în câştig. 

*

Sigur, important era ca acest proces de calmare a inflaţiei să evolueze în condiţiile menţinerii adevărului preţurilor, al cursurilor acţiunilor şi banilor, al dobânzilor. Mai cu seamă că acest adevăr era aproape un bun câştigat. Din nefericire însă, măsura nu a putut fi corelată cu liberalizarea totală a concurenţei. Marii producători încă puteau să dicteze preţurile şi să comande pe piaţă. Ei voiau inflaţie, fiindcă numai astfel îşi permiteau să producă mai puţin, cu costuri mai mari, dar să vândă mai scump. Şi tot ei erau cei care – şi în 1998 – continuau să sufle în pânzele preţurilor . Dintr-un motiv clar: inflaţia se dovedea a fi un canal prin care ei erau subvenţionaţi de către populaţie şi de către micile întreprinderi rentabile.  Calmarea inflaţiei ar fi fost într-adevăr o realitate durabilă numai dacă ar fi fost “calmate” marile monopoluri. Prin concurenţă.

Concluzia: inflaţia, în condiţiile României anului 1998, nu mai era un fenomen în primul rând monetar. Şi cu atât mai puţin un fenomen care să depindă de procesul tehnic al tipăririi banilor. Marile cauze ale inflaţiei puteau fi găsite mai puţin în economia monetară si mai mult în economia reală. În plan monetar, pentru a curma efectele nocive ale creşterii preţurilor, Banca Naţională a reuşit, în 1997 şi 1998, un control riguros al lichidităţilor şi un dozaj optim al masei monetare. În bună parte acest succes al BNR s-a regăsit în noul ritm al inflaţiei, sensibil încetinit, din 1998.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite