Leul fără frontiere (21)

0
0

Problema-problemelor, în toiul pregătirilor din 1997 pentru trecerea la convertibilitatea de cont curent a leului, era inflaţia. Soluţionarea ei se dovedise a fi fost complicată. Cu atât mai complicată cu cât, pe de o parte, Guvernul se văzuse nevoit să facă eforturi susţinute pentru a calma preţurile, în timp ce de pe altă parte era constrâns să ducă mai departe operaţiunea „adevărul preţurilor”, începută în februarie ’97.

Un fapt era însă cert: nu se putea merge înainte cu „inflaţie ascunsă”, bazată pe acumulări de preţuri sociale, care până la urmă tot aveau să facă explozie. Se impunea ca ţara să ajungă repede la inflaţia adevărată, de unde să pornească bătălia pentru o stabilitate relativă a preţurilor.

Important a fost că, în ’97, s-au făcut câţiva paşi înainte pe calea trecerii la adevărul preţurilor, al dobânzilor şi al cursului de schimb. Nu a fost lansată însă şi o provocare în direcţia adevărului costurilor de producţie. Sau, mai exact, nu a putut fi spart zidul conjunctural ridicat de întreprinderile de stat, între ele şi restul societăţii.

*

 Din cauza acestui zid înalt, ce fractura comunicarea între întreprinderile statului şi nevoile consumatorilor, programele de reforme economice nu au trecut mai departe de procesele de macrostabilizare: bătălia cu inflaţia, cu deficitele comerciale şi bugetare, cu dobânzile real-negative sau pentru echilibrarea cursului de schimb leu-dolar. Şi, tot din această cauză, multe dintre rezultatele bune au fost efemere.

În timp ce, în ’97, preţurile de consum au crescut cu peste 150 la sută, salariul mediu nominal net pe economie a sporit numai cu 98 la sută. Acest fapt a reprezentat o lovitură dată puterii de cumpărare. Situaţia nu a putut fi redresată până la sfârşitul anului, deşi în al doilea semestru inflaţia se mai cuminţise, iar indexările salariale au avut un ritm mai mare decât cel al preţurilor.

Sigur, inflaţia „se mai cuminţise”... în medie. Dar media poate fi şi o iluzie matematică. În medie, bogatul şi săracul trăiesc la fel. Cert este că indicii inflaţiei, care reprezintă un raport între valori medii ale preţurilor în momente diferite, înfăţişau o dinamică într-adevăr cuminţită la sfârşitul verii lui ’97, într-o perioadă în care populaţia era încă alarmată de scumpiri. Mediile au capcanele lor, pot surprinde o mişcare ceva mai lentă a preţurilor pe un eşantion de multe mii de produse, deşi scumpirea coşului în care se adună câteva mărfuri de bază în consumul zilnic se manifestă violent. S-a întâmplat deseori aşa iar vara lui ’97 nu a făcut excepţie. Pentru că, iată, în timp ce media lunară a inflaţiei din august nu a atins 1 la sută, unele preţuri şi tarife au continuat să împingă costul vieţii spre limite greu de suportat pentru marea majoritate a populaţiei.

Fără îndoială, mediile au rostul lor în cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor de masă. Calculându-le, fie ca medii statistice simple, fie ca medii ponderate, putem să aflăm şi să analizăm fapte şi întâmplări ce compun mişcări de anvergură: inflaţie, dobânzi, consum, producţie. O astfel de analiză se distinge îndeosebi prin conţinutul cantitativ. Ce remarcam în ’97? Că de şapte ani, începând de la 1 noiembrie ’90, preţurile în România au crescut continuu. Salariile au crescut şi ele, dar saltul a fost mai lent. Inflaţia a fost deliberat distribuită în rolul de aspirator, cu misiunea bine definită de a absorbi surplusul de bani din casieriile întreprinderilor şi de la populaţie... Surplus nu faţă de nevoii, ci faţă de cantitatea mărfurilor şi serviciilor existente pe piaţă. Dacă producţia n-ar fi încetat să scadă, fapt ce avea ca prim efect o ofertă neîndestulătoare de bunuri fizice şi servicii, calmarea inflaţiei ar fi avut mai mulţi sorţi de izbândă.

*

Analizând tabelele statistice, vedem că în vara lui ’97, cu deosebire către sfârşitul ei, inflaţia scădea în intensitate. Motivul însă nu a fost îmbunătăţirea activităţii economice. Aici şi-a spus cuvântul politica monetară. Din această cauză, îndeosebi, n-ar fi fost deloc o soluţie raţională un ritm mai alert al creşterii veniturilor. Fiindcă s-ar fi rupt şi mai mult legăturile normale între muncă şi plata muncii. Atât timp cât nu se înregistra un plus de eficienţă a muncii, nu aveau de unde să vină câştiguri în plus. Iar în caz că, totuşi, pe piaţă ar fi fost plasaţi mai mulţi bani fără mai multă muncă eficientă, ne-am fi trezit cu inflaţie şi mai multă. Prin urmare, ce ni  s-ar fi dat cu o mână ni s-ar fi luat cu alta, fără să aibă loc vreo schimbare semnificativă în planul consumului.

De notat că, la noi, toamnă de toamnă, inflaţia a explodat. Excepţia a intervenit în toamna lui ’97, când preţurile nu au mai fost scăpate din frâu. Inflaţia – acest fenomen pervers ce n-a contenit ani îndelungaţi să facă ravagii, să ucidă procese de producţie şi să lovească atât de mult în stimulentele muncii, încât eficienţa a rămas un simplu vis – a avut şi un efect pervers consumul a continuat să scadă şi mai mult, perpetuând scăderea producţiei.

Important era ca inflaţia să scadă mai departe. Prin metode economice. Pentru că prin metode administrative s-a tot încercat ani de zile să fie stopată şi am văzut ce a ieşit. Mai întâi inflaţie ascunsă, bazată pe acumulări de preţuri neadevărate, apoi inflaţie făţişă şi sărăcie. În acelaşi timp însă, era nevoie să se acţioneze rapid pentru închegarea unui sistem integrat de pieţe libere, care să funcţioneze pe principiul vaselor comunicante. Sistem în care preţurile, puse în poziţia de a transmite mesaje de atenţionare economiei, să primească la rândul lor semnale semnificative de la cursul valutar, de la dobânzile bancare, de la cotele titlurilor de valoare.

*

De şapte ani, inflaţia deprecia leul iar vina principală o purta întârzierea reformelor structurale din economie. Din această cauză, populaţia era nevoită să-şi apere banii de inflaţie. Oamenii preferau să-şi deschidă depozite bancare, convinşi că timpul face din bani alţi bani, în bănci. Fără îndoială că depozitul bancar era un plasament sigur, mai ales începând din ’96, de când problema depozitelor populaţiei începuse să fie soluţionată separat de activitatea bancară şi de soarta băncilor. Garantarea depozitelor populaţiei (garantare explicită, prin legiferări clare, nu implicită sau tacită) le răpea managerilor bancari posibilitatea de a şantaja societatea invocând soarta depozitelor populaţiei. Prin garanţii explicite, asigurate printr-o instituţie specializată – Fondul de Garantare a Depozitelor Populaţiei –, se dădea încredere publicului şi erau stimulate economisirile băneşti fără ca managerii bancari să se poată ascunde după acest paravan sensibil dacă activitatea lor ar fi fost neperformantă. Din nefericire însă, la noi, unde plasarea economisirilor începea şi se sfârşea cu libretul CEC, populaţia nu era obişnuită cu riscurile. Din acest motiv, şi din multe altele, piaţa de capital nu era încă atractivă pentru marele public.

Problema nu era însă în curtea Băncii Naţionale. Iar dacă pieţele de capital aveau să-şi recâştige încrederea după criza fondurilor mutuale, ce   le-a zdruncinat în ’96, lucrurile s-ar fi putut schimba radical. O parte din economiile populaţiei, inclusiv dintre cele aflate în bănci, s-ar fi putut îndrepta spre aceste pieţe. Deschiderea era însă îngustă. Cei care aveau bani mulţi alergau după clădiri. Pentru că nu prea găseau altceva să cumpere.

 Era nevoie, deci, de o diversificare a formelor de plasamente ale economisirilor societăţii. Putea fi stimulată activitatea Bursei de Valori şi a pieţei extrabursiere. Sau grăbirea procesului de privatizare. De asemenea, puteau să fie integrate pieţele de capital româneşti cu cele străine, atât în privinţa investiţiilor directe, cât şi a celor de portofoliu. Fiindcă numai dacă aveau să existe programe de investiţii şi de privatizare, care să fie concepute după standardele înaltei performanţe, către piaţa românească s-ar fi îndreptat mai mult capital străin. Suplinind astfel caracterul limitat al economisirilor interne. Au existat însă blocaje, în planul mentalităţilor, cărora li s-a adăugat întârzierea reformelor structurale.

*

 Se conturase, totuşi, un proces ce acţiona în sens invers: o parte a populaţiei apela la bănci, care dădeau credite pentru case, mobilă, automobile ori pentru consum. Sigur, acest proces era greoi, înainta încet, din două motive: fie că băncile nu se grăbeau să crediteze populaţia, mai ales pe termen lung, fie că populaţia se temea de creditul bancar. Dobânda, cu deosebire, constituia un factor de inhibare. Unii economişti gândeau că dobânzile mari aveau şi un efect inflaţionist. Teoretic, o astfel de judecată putea fi adevărată. Practic însă, efectul lor a fost altul, au contribuit la calmarea creşterii preţurilor. Ceea ce se pierdea deseori din vedere era faptul că dobânzile nu au fost ridicate la niveluri înalte pentru a fi ţinute acolo. Măsura era temporară. De fapt, ce rost au avut dobânzile înalte? Să tempereze inflaţia. Desigur, prin reducerea cererii agregate din economie, în condiţiile în care oferta agregată continua să fie restrânsă.

Fireşte, comprimarea cererii a afectat şi investiţiile. Dar acesta a fost preţul pe care orice societate, bogată sau săracă, este nevoită să-l plătească atunci când vrea să aducă în jos inflaţia. Dar criticii Băncii Naţionale şi ai sistemului bancar „uitau” că, de fapt, numai o parte din investiţiile din România erau finanţate din credite interne. În principal, investiţiile erau finanţate din surse externe sau cu banii antreprenorilor. Fireşte, mai erau şi investiţiile făcute cu bani de la buget. Aşa a fost din 1990 până în 1996, aşa era şi în 1997. Apoi, se impunea să fie luat în calcul şi capitalul străin care intra în ţară sub formă de investiţii directe sau de portofoliu. Investiţiile, deci, aveau multiple surse de finanţare şi n-aveau de ce să intre în competiţie cu achiziţiile populaţiei. Scopul dobânzilor mari a fost acela de a asana economia, astfel încât reluarea investiţiilor şi a creşterii producţiei să se facă pe un fond sănătos.

Unii dintre criticii sistemului bancar spuneau: să se dea credite pentru investiţii şi nu pentru consum. Rostul creditului bancar nu este însă, în primul rând, acela de a finanţa investiţiile. Sigur, şi băncile pot finanţa investiţii. Şi chiar finanţau investiţii în anii ’90. Dar nu se puteau descurca singure şi motorul investiţional nu avea cum să funcţioneze bine la noi în condiţiile în care nu aveam o puternică piaţă de capital.

 În 1997, dobânzile tindeau să scadă. Dar fără măsuri de reformare în economia reală, de fapt fără grăbirea acestor măsuri, această etapă avea să fie îndelungată. 

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite