Leul fără frontiere (11)

În istoria sistemului bancar din România, a reformării acestui sistem, 1997 a rămas înscris drept „Anul pieţei valutare”. Doi factori au contribuit cu deosebire la dobândirea acestei titulaturi: 1) reforma care i-a asigurat pieţei valutare un dinamism viguros; 2) a fost primul an în care România n-a mai resimţit obişnuitele crize valutare.

Practic, s-a ajuns la o dublă liberalizare. Încă de la începutul lui ’97, Guvernul şi Banca Naţională au apăsat puternic pe acceleratorul preţurilor şi pe cel al cursului valutar. În fond, a fost vorba despre ADEVĂRUL PREŢURILOR şi DESPRE ADEVĂRUL CURSULUI VALUTAR, care este un preţ al preţurilor.
    
                                                                           *

Ce a însemnat, de fapt, adevărul cursului valutar? Vom înţelege mai bine dacă ne vom întoarce în timp la momentul 18 februarie 1991, când a reînceput să funcţioneze piaţa liberă a valutelor. În prima etapă, funcţionând ca un segment – minor! – al pieţei interbancare, piaţa valutară continua să fie dominată de cursul oficial, ce dădea iluzia că era posibil ca un dolar să fie cumpărat cu numai 35 de lei. Apoi, după câteva luni, cu 60 de lei. Dacă importatorii privilegiaţi se lăfăiau în această iluzie – a dolarului „îngheţat” –, mulţi alţi importatori, îndeosebi privaţi, erau trimişi să-şi procure valută pe piaţa liberă. La un alt curs. Loviturile cele mai puternice le primeau însă exportatorii, care erau obligaţi să-şi vândă o bună parte a valutei cu 35 şi mai târziu cu 60 de lei pentru un dolar.

La 11 noiembrie 1991, cele două cursuri s-au unificat. S-a renunţat la cursul oficial şi la moneda cu două viteze. Fixing-ul, până în iunie 1992, apoi licitaţiile valutare, desfăşurate încă doi ani, ne-au apropiat mult de condiţia pieţei libere. Piaţa nu era însă... o piaţă curată. Raportul cerere-ofertă era adjudecat centralizat, la Banca Naţională, într-o şedinţă zilnică de licitaţie. Băncile comerciale, care centralizau ordinele de cumpărare/vânzare ale clienţilor, în exclusivitate persoane juridice, transmiteau aceste ordine la BNR. Plicurile conţinând ordinele amintite erau deschise de comisia de licitaţii. Folosindu-se un program informatic, cursul se identifica în punctul de echilibru între cerere şi ofertă. Banca Naţională, în fiecare zi lucrătoare, comunica băncilor comerciale participante la licitaţie rezultatele şi cursul oficial. Toate tranzacţiile valutare erau executate la cursul astfel stabilit. În practică, acest sistem s-a dovedit a fi inflexibil şi mecanicist. În plus, participarea băncilor comerciale se reducea la colectarea şi transmiterea ordinelor de vânzare/cumpărare şi la preluarea rezultatelor.

Un pas înainte s-a făcut la 1 august 1994, pe baza Memorandumului încheiat cu Fondul Monetar Internaţional, aprobat de Parlamentul României. Atunci a fost introdusă o nouă modalitate de derulare a tranzacţiilor pe piaţa valutară. Cursul valutar al leului a început să fie determinat direct de băncile comerciale, pe baza raportului cerere-ofertă. Piaţa valutară a dobândit un nou conţinut, dat în primul rând de continuitatea derulării operaţiunilor de-a lungul unei întregi zile bancare. S-a renunţat la stabilirea cursului de schimb la BNR, banca centrală păstrându-şi doar prerogativele conferite de lege: reglementarea şi supravegherea pieţei valutare interbancare, autorizarea şi supravegherea intermediarilor de pe această piaţă, conducerea politicii valutare. Cu alte cuvinte, rolul Băncii Naţionale s-a recalibrat în jurul stabilirii regulilor de desfăşurare a activităţilor pe piaţa valutară. Actorii principali ai pieţei erau acum băncile comerciale. Ele au căpătat dreptul de a efectua vânzări şi cumpărări de valute la cursuri pe care singure le hotărau.

O importanţă aparte, pe piaţa valutară, o dobândiseră băncile-dealer, ce operau pe cont propriu, ele fiind acelea care comandau muzica. Pentru că ele erau „făcătoare de piaţă” şi „făcătoare de curs”. Tabloul zilnic al pieţei valutare era întregit de miile de tranzacţii efectuate de băncile-broker în numele clienţilor. Cursul se echilibra „de jos în sus”, în sensul că decizia aparţinea băncilor comerciale şi clienţilor acestora: de regulă exportatori şi importatori. Sigur, piaţa fiind dominată de monopolul băncilor-dealeri. Era una dintre marile restricţii existente pe piaţă, îngrădind concurenţa. Patru bănci-dealer dădeau ora exactă pe piaţa valutară, impunând cursul. Desigur, ţinând seama de raportul dintre cererea şi oferta de valută. Şi suportând influenţele unor indicatori cum sunt rata inflaţiei, deficitul balanţei comerciale şi deficitul bugetar. Celelalte bănci, deşi participau la tranzacţii cu un rol activ, cumpărau sau vindeau valută în numele clienţilor. Ele nu erau făcătoare de curs, fiind nevoite să se orienteze după ceasul băncilor-dealer.

                                                                            *

O schimbare socotită pe drept cuvânt radicală s-a produs la 18 februarie ’97. Atunci, potrivit programului stabilit de Banca Naţională în acord cu Guvernul, piaţa valutară a fost deschisă tuturor băncilor. În sensul că băncile-broker au devenit egalele băncilor-dealer şi au primit dreptul de a acţiona ca făcătoare de piaţă. Liberalizarea pieţei a făcut astfel un pas înainte, pentru că s-a înteţit concurenţa. Acest moment a fost pregătit în fond încă de la 1 ianuarie 1997, când moneda naţională a început să se apropie, în raport cu dolarul, de valoarea ei reală. Piaţa valutară dobândise astfel un mai mare număr de centre de putere. Decizia s-a dispersat. Legea cererii şi ofertei şi-a intrat mai bine în rol. În acest fel, adevărul preţurilor – pe pieţele de producţie şi pe pieţele de consum – a început să se conjuge, pe piaţa valutară, cu adevărul preţului-preţurilor, care este cursul de schimb.

De ce Banca Naţională a adoptat abia în februarie ’97 această măsură? Pentru că atunci sosise timpul potrivit! Într-un moment în care întregul sistem al preţurilor se întorcea cu faţa spre piaţă, era normal să facă la fel şi cursul valutar.

Şi a mai fost ceva: de la 1 februarie 1997 intrase în vigoare Legea concurenţei. Acestei legi i se potrivea şi un curs valutar stabilit în condiţii de liberă concurenţă. Totodată, prin lege şi prin nenumărate alte acte normative, erau strangulate pieţele de producţie şi de consum, dar mai ales piaţa energetică şi piaţa creditelor. În aceste condiţii, BNR nu putea să-i asigure pieţei valutare condiţii de liberă concurenţă. Pentru că ar fi rupt economia în două şi ar fi pus-o într-un pericol uriaş.

Anul 1997 marcase însă închegarea unui edificiu extrem de important: sistemul de pieţe integrate. Ei bine, acest sistem asigura infrastructura economiei de piaţă în România. Pieţele puteau, cât de cât, să comunice între ele prin canalele concurenţei şi liberei iniţiative. Intenţia era ca pieţele să fie corelate, toate să joace acelaşi joc. Şi toate să se supună legii concurenţei şi legii cererii şi ofertei. În acest sistem de pieţe integrate, un rol regulator revenea pieţei valutare. Aşa că 28 de societăţi bancare au fost autorizate să participe la toate genurile de operaţiuni specifice. S-a eliminat astfel distincţia dealer/broker, sub incidenţa căreia numai patru bănci (Bancorex, Banca Comercială Română, Banca Română de Dezvoltare şi Banca Ion Ţiriac) aveau dreptul să stabilească, pe piaţă, cursuri. Aşa s-a ajuns, pe piaţa valutară, la mai multe centre de putere. Decizia s-a dispersat. Dacă preţurile pe piaţa de producţie şi pe piaţa de consum căpătau mai multă libertate, era nevoie şi de un curs al cărui nivel să-l decidă piaţa, cu legile ei.

                                                                          *

Care a fost principala noutate ? După spargerea monopolului „celor 4 mari”, toate băncile puteau efectua vânzări sau cumpărări de valute la cursuri pe care singure le determinau. În fiecare dimineaţă, băncile (egale acum în drepturi şi obligaţii) afişau în sistemul informaţional cursuri de deschidere, care erau ajustate în timpul zilei în funcţie de evoluţia cererii şi ofertei din partea clienţilor, ambele influenţate, desigur, de principalii indicatori macroeconomici. Dar, mai cu seamă, de raportul cerere-ofertă în cadrul tranzacţiilor între bănci. Evoluţia cursurilor practicate pe piaţă fiind însă determinată de politica fiecărei bănci comerciale.

Banca Naţională şi-a păstrat însă trei posibilităţi de intervenţie pe această piaţă:

1) prin reglementări specifice, de natură să accentueze liberalizarea;

2) prin cumpărări şi vânzări de valută, pentru echilibrarea ofertei cu cererea, măsură pe care a exercitat-o cu succes în condiţiile existenţei unei rezerve consistente;

3) prin rata dobânzilor. BNR asumându-şi, temporar, rolul de cumpărător net de valută. Şi, deci, de debitor net în sistemul bancar. Desigur, cu scopul de a-şi întregi rezerva valutară şi de a slăbi presiunea asupra cursului leu-dolar.

Continuarea: joia viitoare.