La mormântul Papei Francisc

În Bazilica Santa Maria Maggiore din Roma, găsești mormântul Papei Francisc într-o simplitate care aproape că nu îți oprește pasul.

Mormântul Papei Francisc

Dacă nu știi unde este, dar te oprești totuși, vezi o piatră de Liguria, un singur nume scris în latină, FRANCISCVS, o cruce pectorală pe perete și o floare așezată jos. Atât. Iar această simplitate spune mai mult decât orice monument măreț. Mie, cu siguranță, mi-a spus.

Am stat acolo cu emoție, cu recunoștință și am ascultat tăcerea. Pentru că locul acela vorbește despre felul în care Papa Francisc a înțeles viața, credința și slujirea.

Cu atât mai mult cu cât, citindu-i de curând memoriile, am înțeles mai bine că această simplitate nu a fost o alegere târzie, pontificală, ci firul profund al unei vieți întregi.

Jorge Mario Bergoglio venea dintr-o familie de migranți italieni ajunși în Argentina, o familie care, printr-o modificare făcută în ultimul moment, a scăpat de o tragedie pe mare. Bunicii și tatăl său ar fi trebuit să fie pe un vapor care avea să se scufunde, dar au ajuns să călătorească pe altă navă. Uneori, iată, destinul unui om, și poate chiar o parte din destinul lumii, atârnă de o schimbare pe care, la vremea ei, nimeni nu o înțelege pe deplin.

Cred că și de aceea, Papa Francisc a purtat mereu în el memoria drumului, a plecării, a fragilității și a oamenilor care își caută o viață mai bună. Nu a vorbit niciodată despre oameni ca despre numere, ci ca despre ființe cu nume, cu părinți și copii, cu frică și speranță, dar mai ales cu demnitate.

Iar aceasta este una dintre lecțiile mari pe care ni le lasă. Când uiți omul concret, începi să pierzi adevărul și despre persoană dar și despre lume!

A ales, până la capăt, smerenia. A ales apropierea de oameni. A ales o formă de autoritate care venea din bunătate, din curaj moral și din concordanța permanentă dintre cuvânt și faptă. Unii au văzut în asta un fel de încăpățânare, însă eu o înțeleg ca pe o formă supremă de autenticitate. Papa Francisc a fost mereu, el însuși.

Această autenticitate s-a format și prin durere. În tinerețe, după moartea tatălui său, Jorge Mario Bergoglio a trebuit să își asume mai multă responsabilitate în familie și să poarte grijă pentru frații săi mai mici. Nu a învățat grija pentru ceilalți din predici. A învățat-o în casă, în familie, în acele momente în care viața te obligă să devii mai matur decât vârsta ta. De aceea, cred, mai târziu, când vorbea despre familie, despre muncă, despre suferință sau despre cei vulnerabili, nu vorbea din teorie. Papa Francisc vorbea dintr-o cunoaștere adâncă a vieții reale și a omului real, în toată complexitatea sa.

Pentru mine, creștin ortodox, om politic, vizita la mormântul său a fost prilej de tăcere.

În fața acelei pietre de mormânt și a acelui nume simplu, am simțit și am înțeles că adevărata măreție a unui om stă în ceea ce lasă viu în ceilalți. Iar Papa Francisc a lăsat în urmă o chemare permanentă la pacea cu sine și cu ceilalți, la iertare și compasiune, dar și la credința trăită, mai ales lângă cei care suferă. Și mai ales prin faptă.

A dus această credință trăită și în anii pontificatului său, uneori în locuri marcate de violență, teamă și ruptură. M-a impresionat să citesc despre vizita sa în Irak și despre pericolul real prin care a trecut acolo. A mers totuși. A mers pentru pace și pentru dialog, pentru oamenii care aveau nevoie să vadă că lumea creștină nu îi uită.

Curajul lui s-a văzut prin simplul fapt (deși deloc simplu) că s-a dus mereu acolo unde datoria și bunătatea sa interioară l-au chemat.

M-am gândit, citindu-l, că puterea trece, funcțiile trec. Până și ranchiuna trece. Rămâne cu adevărat doar lucrul făcut cu inima curată. Rămâne, normal, grija față de oameni. Și rămâne, iar și iar, curajul de a construi punți acolo unde lumea ridică ziduri.

Pontificatul său a fost, până la capăt, o încercare de a deschide uși. A vorbit despre administrarea mai curată a Vaticanului, despre nevoia de transparență, despre grija față de cei marginalizați, despre oamenii aflați la periferia societății și despre acele răni ale lumii pe care mulți preferă să le privească oarecum de la distanță. Asta dacă le privesc. Uneori, da, a stârnit dezbateri, alteori a provocat rezistență, dar a rămas fidel unei convingeri. Aceea că Biserica trebuie să caute omul, mai ales pe cel rănit, singur, sărac sau respins.

Aceasta este lecția pe care am luat-o cu mine de la mormântul Papei Francisc. Smerenia este fi mai puternică decât orice formă de fast, iar bunătatea, atunci când este trăită, împărtășită, devine una dintre cele mai mari forțe ale lumii.

Faptul că și-a dorit un mormânt simplu, la Santa Maria Maggiore, biserica pe care a iubit-o atât de mult, mi se pare ultima sa predică fără cuvinte. După o viață întreagă de slujire, după greutatea unei funcții uriașe, după atâtea întâlniri, crize, decizii și călătorii, a rămas un nume pe o piatră, sub o cruce. FRANCISCVS. Atât.

Iar în acel „atât” se află, cred eu, întreaga lui lecție. Omul este mare atunci când știe să se facă mic în fața lui Dumnezeu și aproape de ceilalți.

Dumnezeu să îl odihnească în pace.