La mila îngrijiboților

„Și cine o să-ți aducă un pahar de apă la bătrânețe?” „Cum cine? Drona!” Această glumă care circulă pe internet poate fi considerată o profeție, în contextul discuțiilor tot mai serioase legate de robotizarea serviciilor în domeniul medico-social. Puținătatea doritorilor să se angajeze în acest sector caracterizat prin muncă epuizantă și salarii neatractive face ca urgența găsirii unor soluții de personal specializat pentru îngrijirea celor suferinzi și/sau a vârstnicilor să fie maximă, sub presiunea îmbătrânirii accelerate a populației.

FOTO Pexels

Subiectul a fost dezbătut de altfel luna trecută la Bruxelles, în cadrul unei reuniuni a Comitetului Sectorial European de Dialog Social pentru Servicii Sociale, unde a fost prezentat un raport legat de avantajele, dar și de riscurile folosirii roboților în serviciile de îngrijire. Pornind de la experiența a două țări avansate în domeniu, Japonia și Finlanda, care deja au introdus asemenea „îngrijiboți” (carebots) cu diverse funcțiuni, documentul a chestionat și lucrătorii umani, în privința raportării lor la… colegii-mașinării. În marea lor majoritate, angajații din sectorul medico-social privesc favorabil însărcinarea roboților cu monitorizarea semnelor vitale ale pacienților/rezidenților din cămine, cu executarea unor treburi administrative, cu supravegherea pacienților să-și ia medicația la timp și chiar cu informarea familiilor celor internați. În schimb, robotizarea unor funcții fizice, cum ar fi hrănirea, igiena și îmbrăcarea pacienților sau îndrumarea acestora în exerciții de kinetoterapie a fost percepută negativ. Motivul ține de respectarea demnității celor vulnerabili – care au dreptul la atingere umană, cu respect și blândețe – și nelăsarea lor exclusiv în grija unor brațe din tije și șuruburi.

Prin urmare, roboții sociali ar trebui proiectați pentru a îmbunătăți calitatea îngrijirii și pentru a ușura încărcătura personalului uman, și nu pentru a înlocui angajații, ca să se facă economii de lefuri. Situația din Japonia a demonstrat chiar că, departe de a restrânge numărul salariaților din centrele pentru vârstnici, introducerea „îngrijiboților” a dus la sporirea personalului uman! Astfel, în 860 de asemenea centre, numărul angajaților a crescut cu peste 30%. Pe de altă parte, după cum a avertizat cercetătorul James Wright în cartea „Roboții nu vor salva Japonia”, acolo unde au apărut roboții, personalul uman s-a văzut nevoit să aloce mai mult timp supravegherii și întreținerii mașinăriilor, în detrimentul atenției acordate rezidenților.

Asta pentru că responsabilitatea rămâne în final a oamenilor, atât a celor care coordonează „îngrijiboții”, cât mai ales a celor care îi programează și construiesc! Să ne amintim, bunăoară, incidentele dramatice în care au fost implicați niște roboți în două fabrici. În primul, petrecut în 2021, dar dezvăluit abia anul trecut, un robot a atacat un inginer de la Tesla și l-a rănit grav cu ghearele metalice în spate și pe brațe. Iar în celălalt episod, un tehnician sud-coreean a fost împins pe banda transportoare și strivit de un robot de împachetat alimente, care l-a confundat cu o cutie de legume. Ce s-ar întâmpla dacă persoane vulnerabile, precum bolnavii sau vârstnicii, ar fi lăsate doar în seama unor non-ființe?

Pericolele există, desigur, dar nu trebuie neglijate nici avantajele recurgerii la tehnologia modernă și la Inteligența Artificială în sectorul medico-social. De pildă, tocmai a fost testat, în cadrul unui proiect-pilot al Uniunii Europene, intitulat Vitalise, primul „antrenor robotizat” menit să ajute la recuperarea persoanelor care și-au pierdut deplina utilizare a membrelor în urma unui AVC (accident vascular cerebral) sau a vătămării creierului. De asemenea, robotica poate servi la extinderea funcțiilor ascensoarelor și scaunelor cu rotile, sprijinind vârstnicii și persoanele cu dizabilități să aibă o viață autonomă la domiciliu. Iar alte roluri potrivite pentru mașinării includ diagnosticarea unor afecțiuni sau livrarea de medicamente pentru persoanele cu deficiențe cognitive, senzoriale și motorii.

Raportul sus-menționat distinge de altfel între următoarele categorii: roboți sociali (care execută funcții variate, dar fără contact cu pacienții/rezidenții), roboți de asistență fizică (care sunt dispozitive de ridicare și mutare a pacienților, sau care ajută la îmbăiere, curățare, hrănire etc.) și roboți de companie terapeutică (care, între altele, stimulează pacienţii cu Alzheimer şi demenţă). Fiecare dintre ele necesită încadrarea în alte standarde și reglementări, pentru că un echipament medical este cu totul altceva decât un instrument de îmbunătățire a independenței vârstnicilor sau a persoanelor cu dizabilități.

Totuși, în spațiul românesc, discuțiile despre îngrijirea celor vulnerabili cu ajutorul mașinăriilor par deocamdată desprinse din literatura SF. Văzută prin prisma scandalurilor cu „căminele groazei”, chestiunea amintește mai curând de conversația din celula în care a stat o vreme Constantin Noica, în perioada detenției sale politice, și unde un doctor radicalizat propunea, pentru contracararea iminentei „explozii demografice” geriatrice, niște soluții extreme, enumerate în volumul „Rugați-vă pentru fratele Alexandru”: medicina să nu aplice încă mijloacele ei de prelungire a vieții, să fie găsite justificări nobile pentru dreptul la sinucidere de la o anumită vârstă, iar vârstnicii „să facă și ei puțin eroism” și „sport de performanță la bătrânețe, dar în masă și obligatoriu. Asta le-ar putea grăbi infarcturile”.