La masă cu ţara

Nu-mi aduc aminte să fi serbat vreodată ziua natională cum se cuvine... de fapt n-am ştiut niciodată cum se cuvine dacă se cuvine.

Urşani, lângă Horezu. Un sat în care ajungi pe un drum asfaltat ultima oară probabil pe vremea lui Văcaroiu sau poate a lui Dăscalescu, un sat în care miroase a fum de sobă, a mere şi a vaci, un sat în care biserica (monument de arhitectură) se numeste straniu  ”Intrarea în Biserică” iar în curtea ei doarme sub o cruce de lemn  încrustat, I.G. Duca. 

Am ajuns acolo pe 1 decembrie, prima oară în viaţa mea, în casa unor prieteni cu gândul bun de a sărbători împreună Ziua Naţională. M-am gândit că va fi o sărbătoare în patru, că vom juca Remi, ne vom uita la Vocea României, vom bea o Tămâioasa Românească iar eu voi găti lipoveneşte: caras micuţ de Dunăre, prăjit în mălai cu mujdei şi mămăligă. Zis şi făcut, după două ţuici de prună si un şpriţ de toamnă lungă m-am apucat de curăţat peştele în bucătărioara mică a cărei uşa dădea în curtea din spate, adică în livada de meri ce se sfârşea la orizont în liziera unei păduri de aramă. De mult n-am mai văzut aşa căldură în început de iarnă. Soarele mângaia cu aproape douazeci de grade viţeii tolăniţi leneş pe pajiste, deveniţi aurii şi ei în sclipirile ireale ale apusului.

Când  primul caras s-a azvârlit în uleiul fierbinte sub atenta mea supraveghere, supervizat fiind de tuşica Ana ( mătuşa prietenei noastre,) conversaţia începuse să meargă deja ca unsă. La al doilea caras uşa casei s-a întunecat de apariţia unui văr, Adam pe numele lui, un uriaş de-a dreptul, cu nişte palme cât strachinile olarilor din zonă, un om blând în ciuda staturii, cioban a cărei turmă de două mii şi ceva de oi rămăsese campată de vreo trei transhumanţe lângă Giurgiu. Adam a venit însoţit de doi nepoţi : Ana şi Lazăr, puşi pe joacă si pe şotii. Studiind statura omului am dat focul mai tare şi am mai adăugat nişte peşti în tigaie ca să fie pentru toţi. Şi când mujdeiul era frecat a doua oară au mai aparut în prispă încă două verişoare, rumene în obraji şi cu vorba la ele. Aşa ca am schimbat şi oala de mămăligă, vorba ceia, să ajungă. Cu încă un văr şi o verişoară s-a făcut un număr rotund. Toţi munteni din generaţie în generaţie priveau cu admiraţie şi fascinaţie peştele ca pe un lucru exotic de departe iar eu creşteam în ochi lor ca vrăjitorul ce ştie să umble cu el. Secretul la caras e să îl crestezi de câte trei ori pe fiecare parte şi să-l arunci în ulei atunci când acesta e foarte încins. Aşa devine corocant si toate oasele dispar ca prin minune lăsând să explodeze savoarea acestui peşte nedreptăţit. Pescarii, lipovenii, cunoscătorii ştiu însă că acest peşte mic şi plin de oase ascunde cea mai dulce carne pe care o poate da Dunărea, si de aceea îl preţuiesc pentru ei, lipsindu-l de marketingul de care are parte crapul spre exemplu.

Ei, şi cum spuneam, când carasul a fost depus în mijlocul mesei, devenită neâncăpătoare de atâtea rude, s-a lăsat mai întâi liniştea iar apoi să auzit o bună bucată de vreme doar sunetul Tămâioasei (seacă) curgând în pahare. Din capul mesei i-am privit pe toţi acei români din mica bucătărioară, bucurându-se de bucate şi de faptul ca erau împreună, şi am realizat că sunt în mijlocul unei sărbători naţionale. Prima oară în 38 de ani. Toţi acei oameni cu nume de sfinţi strânşi în jurul unei mese, trăind momentul ca şi cum dincolo de uşa văruită n-ar fi existat nimic rău niciodată. A fost cea mai cu folos mâncare pe care am făcut-o vreodată.