La Festivalul Rossini din Pesaro, „Zelmira” între spectacolul realizării muzicale și controversele regizorale
0Auditorium Scavolini din Pesaro a fost redeschis anul trecut pentru festival, construit fiind în 1956. Numai că sala de peste 1000 de locuri a primit în 2025 o cu totul altă configurație, după cea de teatru clasic trecând la modul arenă sau mai bine zis, stadion.
Cu tribune, peluze, tuneluri, gradene și cu o mare insulă paralelipipedică în mijloc, înconjurată de „pistă”, având o fosă pentru orchestră, restul suprafeței rămânând disponibil pentru spațiul scenic, un planșeu caroiat în dale și luminat la diverse intensități. În el mai erau practicate câteva decupaje mai mult sau mai puțin adânci destinate unui mormânt, unui bazin cu apă...
Evident, eroii joacă pe planșeu, accesul corului și al soliștilor se face prin tuneluri, pe scările tribunelor și peluzelor, unii instrumentiști – alămuri - cântă din înaltul boxelor de deasupra unei peluze. Coriștii se mai înșiruie la marginea insulei.
Cu toată transformarea, acustica sălii s-a menținut optimă, se aude tot, indiferent de locul surselor sonore. Fără amplificare.
Cam aceasta ar fi descrierea aranjamentului pe care l-a închipuit regizorul spaniol Calixto Bieito, debutant la Rossini Opera Festival (ROF) în noua producție a operei „Zelmira”, al nouălea și ultimul titlu compus de „lebăda de la Pesaro” pentru Napoli, cu premieră în 1822 la Teatrul San Carlo. O configurație destinată celor patru spectacole de festival. Ce se va întâmpla anul viitor cu formatul sălii, vom vedea.
Bieito este un nume renumit al mizanscenelor contemporane, exponent radical al Regietheater, aplicând lecturi drastice titlurilor clasice, controversat, hulit, apreciat cu balanțe diverse, dar căutat pentru curiozitatea pe care o stârnește în rândul publicului care, cel puțin la spectacolul din 16 august, nu s-a înghesuit.
Această montare a operei „Zelmira” se bazează mai puțin pe decoruri, sunt puține, de mici dimensiuni față de spațiul scenic, câteva obiecte concrete (un fotoliu, o masă, căști militare, busturi de zeități, un pom...) sporadic prezente pe platou cu funcții mai mult sau mai puțin simbolice, parțial folositoare. Semnatari, Calixto Bieito și Barbora Horáková. Costumele, în mare majoritate de culoare neagră, sunt de extracții temporale diverse, crinoline și stretch-uri cu schimbarea lor contrariantă (eroina titulară), șorturi pentru prietena Emma, uniformă militară modernă de camuflaj pentru soțul Zelmirei, Ilo, cu armă, raniță, gamelă, cască. Am mai identificat un costum modern, apoi o coroană sau o eșarfă aurie, simboluri pentru încoronarea uzurpatorului Antenore, o lungă mantie decolorată pentru Polidoro, regele insulei Lesbos. Autor, Ingo Krügler. Luminile datorate lui Michael Bauer au fost coerente și bine integrate diverselor tablouri ale tramei.
Personajele sunt în general corespunzător conturate, îndeosebi eroinele feminine, Zelmira și Emma. Numai că prințului troian Ilo, regizorul i-a atașat o fire psihotică, profund afectată de războiul din care tocmai revenise. Istovit, doarme mai tot timpul pe unde poate, se zvârcolește zguduit de amintiri, zace debusolat pe sub o masă, relația cu Zelmira pare inexistentă, apropierea celor doi este practic nulă. La fel, Antenore, unul dintre cei doi complotiști este epileptic, celălalt, Leucippo are momente când suflă... baloane de săpun, sugerând semne de senilitate. Ambii formează un cuplu gay, prezentat fără ocolișuri de Bieito.
Altă surprinzătoare găselniță. Leucippo îl scoate din mormânt pe Azorre, suveranul din Mitylene ucis de cei doi conspiratori și acesta se va plimba fantomatic supraveghind întreaga desfășurare a operei.
Trebuie spus că urmărirea și identificarea locurilor complicatei acțiuni se face destul de greoi, mai ales că nu există supratitrare. Patru ecrane de plafon cu direcționări în punctele cardinale ale sălii ar fi soluționat ușor problema.
Cu toate derapajele regizorale față de libretul lui Andrea Leone Tottola, jocul participanților la acțiune este bine cumpănit, inspirat și convingător din unghi dramaturgic. Bieito este un regizor experimentat în lucrul cu actorii.
Compania de canto
Marele merit al producției l-a constituit interpretarea muzicală. O dramma per musica rossiniană, scrisă în plină efervescență creatoare nu este la îndemâna oricărui solist, dirijor, ansamblu. S-a cântat ediția critică a Fundației Rossini din Pesaro în colaborare cu Casa Ricordi din Milano, variantă îngrijită de Helen M. Greenwald și Kathleen Kuzmick Hansell.
În rolul Zelmira a evoluat soprana italiană Anastasia Bartoli, fiica renumitei Cecilia Gasdia, actualmente Sovrintendente la Arena din Verona, cântăreață care a excelat în rolul rossinian la sfârșitul anilor '80 din secolul trecut. Am revăzut-o acum pe Anastasia Bartoli după debutul concertant în Desdemona verdiană la Festivalul George Enescu 2023 și spectacolul cu „Ermione” de Rossini la ROF 2024 în care interpretase rolul titular.
Mi s-au reconfirmat previziunile pe care le făceam anul trecut privind evoluția artistei în repertoriul drammatico d'agilità, validate acum și asociate unor alte virtuți dintre care notez muzicalitatea excepțională, acuratețea derulării cascadelor de agilități, ușurința atacurilor și modelarea nuanțată a frazelor acute, rotunjimea de sunet, culoarea prețioasă, strălucitoare îndeosebi, subliniez, a notelor din registrele central și înalt, tehnica impresionantă a filajelor. Marea încheiere fericită a operei, aria finală „Riedi al soglio: irata stella” a fost o demonstrație a tuturor acestor daruri de tehnică și expresie belcantistă, concluzionând performanța.
Campionul fioriturilor acute tenorale, americanul Lawrence Brownlee (Ilo) a făcut o demonstrație de înaltă virtuozitate în cavatina de intrare „S'intessano agli allori”, în duetul cu Zelmira și în cel cu Polidoro. Remarc la Brownlee cantilenele nuanțate și atacurile spectaculare pe intervale supraacute, gamele impecabile pe țesătură înaltă, ușurința configurării desenelor de bravură, executarea țesăturilor acutissime cu o facilitate dezarmantă, cu respirație perfectă. Și el este un belcantist de marcă. Efortul este mare, Brownlee trepidează din tot corpul la pasajele dificile.
Pentru rolul Antenore, Rossini a cerut o vocalitate tot tipic belcantistă, dar dispărută în timp, baritenore. Italianul Enea Scala a posedat-o cu prisosință, în sensul că registrele central și grav au sunat cu grosime și „grăsime” de sunet cvasi-baritonal, cărora le-a adăugat mobilitate de glas, accente dramatice și agilități în cel înalt, încheind aria „Mentre qual fera ingurda” din primul act cu o acută spectaculoasă, „atârnând” într-un fotoliu cu capul în jos! Criminal Calixto Bieito!.
Polidoro, tatăl Zelmirei, ascuns de aceasta spre a nu fi ucis de conjurați, a fost interpretat de croatul Marko Mimica, posesorul unui glas calitativ de basso nobile, generos, bogat în armonice, ductil, somptuos, solemn, cu splendidă redare a cantilenei din cavatina „Ah! già trascorse il dì”.
Confidenta Zelmirei, Emma, a primit glasul rotund timbrat al mezzosopranei născută în Elveția și stabilită în Franța Marina Viotti, a cărei rugăciune din actul secund „Ciel pietoso, ciel clemente” a fost unul dintre punctele forte ale serii, prin înfățișarea unei linii expresive moi, catifelate, cu legato în pianissimo, ca o penitență. Registrul acut a dezvoltat lejerități alternante cu sunete ferme, iar cel grav a adus culori de contraltă. În timpul ariei, regizorul i-a impus purificarea de spirit în bazinul cu apă.
Un glas omogen de bariton a avut florentinul Gianluca Margheri, ca Leucippo.
În celelalte roluri au cântat italanul Paolo Nevi, tenor (Eacide) și chinezul Shi Zong, bas (Marele Preot).
Alături de soliști, alți importanți specialiști rossinieni s-au aflat la pupitru, dirijorul italian Giacomo Sagripanti și în fosă, Orchestra del Teatro Comunale di Bologna. Atentă, bagheta a indus instrumentiștilor rafinamente, subtilități și forță dramatică, conferind spectacolului cursivitate și teatralitate. Cântăreții s-au simțit bine urmăriți de dirijor, fiindu-le oferit confortul de tempouri necesar derulării dificilelor pasaje de pe portativ și de deasupra lui. Grație șefului de orchestră, spectacolul a pulsat dinamic și expresiv. O contribuție de bază a adus-o Corul Teatrului Ventidio Basso pregătit de Pasquale Veleno, prin voci calitative și monolitic sudate. Capabile de nuanțări bine integrate spiritului opusului.
Se încarcă comentariile...
