La ce e bună cartea?

Dacă ar fi căutat în zilele noastre, şi nu pe la 1800, ajutoare de viitor, doi băieţi curăţei, cuminţi şi cu ştiinţă de carte, logofătul Constantin Balş Ciuntu ar fi avut bătăi de cap.

Nu fiindcă ierarhia boierească a dispărut, ci pentru că ştiinţa de carte, în sensul de acum două secole, s-a împuţinat până peste poate. Aşa că nişte tineri precum fraţii Negruzzi, aduşi în atenţia logofătului, cum aflăm din Evgheniţi, ciocoi, mojici, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, ar fi greu de găsit şi încă şi mai dificil de pus „a ceti şi a scrie în toată ziua”.

Asemenea ocupaţii juvenile sunt astăzi aproape de neimaginat. O ţară în care – conform datelor Eurostat şi Eurobarometrului din 2021 –  populaţia citeşte mai puţin de 5 minute pe zi, 93,5% dintre locuitori nu cumpără nici măcar un volum pe an, iar 35% nu au parcurs niciodată o carte cap-coadă este departe de idealurile romantice ale unui veac în care destui părinţi îşi doreau pentru copiii lor să stăpânească bine limba maternă, latina, franceza, poate şi germana şi engleza, cât să vorbească fluent şi să aibă şi posibilitatea lecturii unor scrieri importante în original. La ce le folosea asta? Nu ca să se fălească în public, ci pentru a-şi mobila mintea şi a deprinde o bună judecată.

Azi, dezinteresul pentru citit, ca să nu vorbim chiar de bibliofobie, se reflectă vizibil în dimensiunile teribile ale analfabetismului funcţional. Recentul raport realizat în baza rezultatelor a peste 47.000 de elevi din toată ţara, din clasele I-VIII, arată că 42% dintre ei s-au dovedit „nefuncţionali" la testele de literaţie, iar aproximativ 20% sunt la limita de a trece în categoria de „minim funcţional". Ceea ce înseamnă că sunt copii incapabili să înţeleagă un text scris simplist, să desprindă ideile principale, să sesizeze diferenţa dintre personaje şi să tragă propriile concluzii. Iar aici nu e vorba de făcut „comentarii literare”, ci pur şi simplu de priceput un conţinut banal.

Mulţi dau vina pe calitatea învăţământului românesc pentru această stare de fapt, alţii arată cu degetul spre clasa politică, însă doar câţiva experţi în ştiinţele educaţiei au curajul să invoce o responsabilitate mai largă, inclusiv a adulţilor din viaţa acestor copii. Câţi dintre micuţii ajunşi în starea de analfabetism funcţional văd acasă pe cineva acordând atenţie exprimării corecte şi folosirii unui limbaj mai complex de 4-500 de cuvinte sau citind mai mult decât subtitrarea filmelor şi glumiţe de pe internet? Da, părinţii moderni nu mai au timpul generaţiilor anterioare, preocupările lor s-au schimbat, tehnologia îi acaparează aproape total, însă copiii urmează de regulă exemplul familial, mai degrabă decât recomandările profesorilor. Şi lăsaţi să crească „plantaţi” în faţa unor ecrane de unde se revarsă un discurs precar, stâlcit, doldora de dezacorduri şi fracturi de logică, ei vor sfârşi, cel mai probabil, în categoria celor 42% sus-pomeniţi. Ca dovadă că, potrivit OECD, finlandezii (cu 47 de cărţi devorate pe an) înţeleg cel mai bine ceea ce citesc, urmaţi de canadieni (unde media lecturii pe cap de locuitor este de 28 de cărţi pe an, cea mai mare din America).

Societatea românească însăşi, într-o pierdere accelerată a reperelor, îşi are vina ei. Valorizându-se reuşita „pe şmecherie”, nu pe merit, doar cu ceva talent şi multă baftă, s-a ajuns la desconsiderarea învăţăturii, pe principiul că oricum nu asigură un trai spectaculos, aşa cum visează destui. „Ai carte, ai parte” mai e valabil astăzi doar prin cazinouri, probabil. Şi câtă vreme copiii nu vor fi ajutaţi să-şi dea seama că îşi pot construi un viitor solid studiind sau muncind serios, ei vor cădea în capcana modelelor false, care ajung în prim-plan fentând regulile şi… descurcându-se, prin metode dubioase.

Prin urmare, lupta cu analfabetismul funcţional nu este una doar a şcolii, ci mai mult una colectivă. Iar un rol esenţial pe acest front le revine celor despre care Iulia Sfetcu-Măndăşescu, profesoară MERITO 2018 pentru învăţământul special, spunea cu regret: „Multe dintre familiile elevilor noştri nu consideră necesară investiţia în cărţi, iar de multe ori chiar iau în derâdere această recomandare”. O atitudine care arată că foarte mulţi adulţi de azi nu-şi mai amintesc (dacă or fi ştiut!) ce zicea bunicul David Creangă din Pipirig în Amintiri din copilărie: „…cartea îţi aduce şi oarecare mângâiere. Eu, să nu fi ştiut a citi, de mult aş fi înnebunit, câte am avut pe capul meu.(…) Ş-apoi, să fie cineva de tot bou, încă nu este bine. Din cărţi culegi multă înţelepciune, şi, la dreptul vorbind, nu eşti numai aşa, o vacă de muls pentru fiecare.”