Karabah după 35 de ani: tăierea nodului gordian

După 35 de ani de la declanșarea primului război major în Nakorno Karabakh, în 1988, chir în perioada sovietică, Azerbaidjanul a tăiat nodul gordian și a preluat, în 24 de ore, controlul deplin în enclava armeană.

Foto Shutterstock

Negocierile între părți sunt în curs, fără prezență internațională și fără garanții de securitate care să implice terțe instituții internaționale. Soarta celor 120.000 de armeni stă în capacitatea liderilor proprii de a negocia și în dorința părții azere de a respecta, în procesul de reintegrare, drepturile minorităților, fapt afirmat public de către Președintele Ilham Aliev dar respins de temerile constante de la Erevan și Khankendi/Stepanakert. În orice caz, așa-numita republică Artzak, constituită ilegal, pe baze separatiste, în Karabakh și nerecunoscută internațional nici de către Armenia și Rusia, a dispărut definitiv ca instrument de autonomie extinsă sau posibil separatism, așa cum reclamă azerii.

Istoria furtunoasă a conflictului armeano-azer

Rădăcinile istorice ale prezenței enclavei armene pe teritoriul Azeraidjanului se duc la nivelul anului 1923, atunci când, după căderea Imperiului Otoman, URSS a redesenat liniile propriilor republici unionale pe baza maximei complicații etnice – cum s-a întâmplat ulterior și cu Basarabia românească în 1940-1941, ruptă între RSS Moldovenească și RSS Ucraineană, în timp ce Transnistria a fost decupată din RSSAutonomă Moldovenească și lipită la RSS Moldovenească. Atunci enclava armeană a ajuns în RSSAzerbaidjan, iar la desființarea URSS, în 1991, a rămas, juridic, în Azerbaidjanul independent.

Doar că, în 1988, Armenia a declanșat un război împotriva vecinilor azeri și au ocupat nu numai enclava armenească, dar și șapte districte azere din Nagorno Karabakh pe care le-au golit de populație și le-au folosit ca zonă militară tampon și monedă de schimb în a obține recunoașterea internațională a mutării Karabakhului în Armenia. 800.000 de azeri au fost expulzați atunci în Azerbaidjan devenind refugiați, iar la aeroportul de la Kodjali a avut loc un măcel etnic rămas în cărțile de istorie azere ca cel puțin egal și anticipând Srebrenica bosniacă.

Părțile au crescut și trăit în independență cu această memorie și conflict interetnic pe care Rusia a fost fericită să-l administreze și să-l controleze, impunându-și inițial propriile soluții și menținând prezența sa militară în zonă, în singurul conflict înghețat care nu era la frontierele sale și nu fusese inițial creat, deși a fost tolerat de către Moscova. Rusia independentă ca succesoare la tratate a URSS, a continuat politica susținerii Armeniei împotriva Azerbaidjanului pe baze tradiționale ale ortodoxiei creștine comune, în timp ce Azerbaidjanul, cu rădăcini turce directe, s-a orientat către frații săi de la Ankara pentru susținere.

Punctul de ruptură a apărut odată cu descoperirea în Marea Caspică a unor resurse enorme de petrol și gaze, pe care Azerbaidjanul le-a valorificat internațional cu participarea minimală a Rusiei. După construcția sistemului de conducte BTC-Baku-Tbilisi-Ceyhan pentru petrol și BTE -Baku-Tbilisi-Erzerun pentru gaze naturale, care îndreptau aceste resurse către piețe din Vest pe coridorul sudic european independent de Rusia, Azerbaidjanul a început să se întremeze economic până la punctul în care doar bugetul apărării sale depășea PIB-ul Armeniei.

În contrapartidă, pentru a menține echilibrul și controlul ambelor republici independente desprinse din fosta URSS, Rusia a susținut financiar și militar Armenia, mai săracă demografic și în resurse, pe care a dominat-o copios, a creat o bază militară pe teritoriul său, la Gyumri(în afara celei mai degrabă de comandă și control și Erevan) și a dotat-o cu armament de proveniență sovietică și rusă de primă generație fără contra-plată. Altfel a menținut constant controlul pentru ca acest conflict să rămână nesoluționat iar tensiunile etnice să se mențină.

Ocaziile ratate de către conducerea de la Erevan și Stepanakert

Atunci când era puternică și susținută în mod substanțial de către Rusia și de numeroasa diasporă armeană din întreaga lume, Armenia a forțat obținerea la masa verde a atingerii propriului deziderat, respectiv recunoașterea de jure a controlului asupra enclavei armene rămasă în Azerbaidjan, eventual ca republică autonomă și autoguvernată, dacă nu chiar parte a statului armean. Nici regiunea separatistă numită Artzak de către armeni, nici Erevanul controlat și prezidat de o suită de președinți care au fost în prim planul războiului din 1988-1994 nu au achiesat la alte variante de soluții care să fi recunoscut suveranitatea Azerbaidjanului față de enclavă.

De partea cealaltă, Baku a refuzat să recunoască orice formă de suveranitate armeană asupra Karabakhului și a respins constant separatismul de pe propriul teritoriu, mergând pe formule de autonomie largă și autoadministrare a regiunii. Ocuparea continuă a districtelor azere din jurul enclavei armenești și greutatea administrării refugiaților din Nagorno Karabakh au jucat un rol important, ca și rușinea și umilința pe care au trăit-o odată cu înfrângerea suferită în război. Această memorie colectivă s-a răzbunat.

Marea problemă a fost că între 1994 și 2015-2016, când avea avantajul de putere reală și sprijinul Rusiei, Franței și a numeroase alte state cu o puternică diaspora armeană, Erevanul nu a știut să tranșeze conflictul, să marcheze victoria și prin negociere și acord internațional, demonstrându-și generozitatea, pe de o parte, bunele intenții și dorința de a coezista pașnic cu vecinul său. Armenia a beneficiat și de existența exclavei azere Nakhchivan și de nevoia azerilor de a-și lega enclave de teritoriul propriu printr-un coridor de aprovizionare care să nu treacă prin Nordul Iranului, o altă regiune locuită de peste 25 milioane de azeri, de două ori mai mulți decât există astăzi în Azerbaidjan, și care au rămas la împărțirea dintre cele două imperii pe teritoriul controlat de Teheran. Situația se adaugă maximei complicații etnice din regiune.

Armenia a ratat pentru prima dată neaplicând acordurile G8 din 2009, care aveau la bază retrocedarea teritoriilor azere din jurul Nagorno Karabakh contra autoguvernării armene și garanțiilor de securitate ale enclavei armene din Azerbaidjan și menținerea coridorului Lachin, dintre Armenia și Karabakh(se presupune sub control armean), șase principii numite principiile de la Madrid. Erevanul a refuzat aplicarea lor mai bine de 6 ani, pentru ca ulterior, schimbându-se dramatic raportul de forțe, nici Azerbaidjanul să nu mai fie interesat în aplicarea lor. La acea vreme, susținându-și frații azeri, Turcia a menținut închisă frontiera cu Armenia, un stat izolat, ocolit de opoturnitățile de interconectare și dezvoltare din transport și conducte de energie.

2020 și căderea în soluția militară din Karabakh

Între Armenia și Azerbaidjan s-au derulat nenumărate momente de tensiuni, schimburi de focuri cu morți și răniți în toată perioada celor 35 de ani de la războiul din Nagorno Karabakh. Însă raportul de forțe a ajuns atât de debalansat încât, la 27 septembrie 2020, Azerbaidjanul a declanșat războiul de 44 de zile în care a zdrobit trupele armene și armamentul rusesc și a recâștigat districtele azere și parte din Nagorno-Karabakh, inclusiv capitala istorică Shusha, dominând înălțimile și amenințând cu cucerirea deplină a enclavei.

Acordul de încetare a focului realizat prin declarația tripartită ruso-armeano-azeră a consemnat situația de fapt introducând trupe ruse de menținere a păcii pe teren-prima dată când asemenea trupe se aflau pe teritoriul azer după retragerea trupelor din perioada sovietică de la Gabala, și o formulă de observatori dotați cu drone, în componență ruso-turcă, prima oară când Turcia, un stat NATO, a dobândit un rol direct, acceptat de către Moscova, în spațiul post-sovietic. Acordul presupunea retragerea completă a trupelor și armamentelor armene de pe teritoriul azer, deci inclusiv din Nagorno Karabakh, dar și crearea la schimb a două coridoare, unul prin Lachin legând Armenia de enclava locuită de armeni în Karabakh, cealaltă care lega teritoriul azer proaspăt eliberat de exclava Nakhchivan, coridorul Zanghezur, controlat de ruși.

Acordurile din cadrul Declarației comune s-au îndeplinit parțial. Armenia a continuat alimentarea cu armament, muniție și soldați, în majoritate voluntari, în enclavă, asumându-și să-și retragă propriile trupe. Aceste acțiuni erau considerate necesare pentru asigurarea securității enclavei rămasă sub control armean. Și aici, lipsa de prevedere, de anticipare, precum și situația complicată a premierului Pashinyan, în timpul căruia fusese pierdută enclava, dar mai ales presiunea diasporei au făcut ca un acord încă favorabil minorității armene din Karabakh să nu fie realizat.

Și a venit războiul de agresiune pe scară largă al Rusiei din Ucraina. Rezultatul rezistenței ucrainene și al sprijinului internațional a fost retragerea trupelor ruse din majoritatea teatrelor și înlocuirea lor, în format minimal, cu recruți tineri și noi. Așa s-a întâmplat și în Karabakh, acolo unde din 2000 de militari ruși au rămas probabil câteva sute, și aceștia slab echipați, fără armament modern și complet abandonați de conducerea centrală de la Mosova, preocupată de alte teme și în alt război.

Armenia a simțit deja că e abandonată de Rusia odată cu războiul de 44 de zile și refuzul CSTO-Organizația Tratatului Securității Colective - un mimetism post-sovietic după NATO care conținea Rusia și Armenia - de a interveni în apărarea Karabakhului, pe motiv că se află pe teritoriul recunoscut internațional al Azerbaidjanului, nicidecum nu e un atac asupra Armeniei. Însă punctul de ruptură final l-a determinat acțiunea din decembrie 2022 în care utilizând un protest civic, Azerbaidjanul a preluat controlul coridorului Lachin.

Nici acesta nu a fost un semnal potrivit și suficient pentru Erevan să încheie pacea, salvgardând minoritatea sa din Azerbaidjan. A contat în continuare pe presiunea internațională și protestele împotriva blocării coridorului Lachin de către azeri, ba chiar o hotărâre a unei Curți Internaționale de Justiție în acest sens, dar acestea au fost și s-au dovedit formale, iar tergiversarea negocierilor sub girul Președintelui Consiliului European Charles Michel sau al Secretarului de Stat al SUA, Antony Blinken, ba chiar acelea sub egida Moscovei, au costat.  A continuat jocul rusesc cu noii lideri ai enclavei, cu organisme paralele, președinți și premieri la Khankendi/Stepanakert sub nasul Azerbaidjanului și mai ales traficul de arme și atacuri regulate împotriva soldaților azeri. Punctul final de ruptură a avut loc săptămâna trecută, când 6 soldați azeri au căzut victime minelor armene instalate pe teren.

Căderea Karabakhului în 24 de ore: capitulare necondiționată

Joi 21 septembrie, la 3 ani de la declanșarea războiului de 44 de zile, Azerbaidjanul a încheiat epopeea din Karabakh printr-o “operațiune antiteroristă” care a durat 24 de ore și s-a soldat cu capitularea necondiționată a armenilor și predarea armamentului și cu bombardarea și distrugerea depozitului de armament al bazei rusești din Karabakh, pentru a nu exista surse alternative de arme în regiune. Vineri, 22 septembrie, reprezentanții armeni din Karabakh, după dizolvarea propriilor organe administrative, au început negocierile cu partea azeră, obținând convoiul de ajutoare umanitare al Crucii Roșii deplasat prin coridorul Lachin, cu 70 de tone de ajutoare, reaprovizionarea cu gaz, încălzire și alimente, dar venite din partea azeră, prin coridorul Aghdam ce face legătura între Azerbaidjanul aflat tot timpul sub controlul capitalei și autorităților legitime de la Baku și regiunea separatistă armeană.

Părțile nu s-au înșeles în privința garanțiilor de securitate și a autoadministrării regiunii. Pe de o parte, atât armenii din enclavă cât și Erevanul și mai ales diaspora nu acceptă soluția de pe teren obținută prin forță. Nemulțumirea față de Rusia a fost atât de puternică încât concomitent cu preluarea deplină a controlului în Karabakh de către azeri, Armenia a semnalizat – o făcuse deja prin participarea la exerciții cu trupele americane – ruptura față de Rusia și ieșirea de facto din CSTO. Proteste masive în stradă au vizat Ambasada Rusiei la Erevan, acolo unde s-au refugiat și familiile diplomaților ruși, în timp ce Guvernul Pashinyan se confruntă cu proteste care cer demiterea sa.

Pe de altă parte, trebuie spus că, din luna mai, premierul armean Nikol Pashinyan a realizat situația din Karabakh și poziția Rusiei, a cerut retragerea tuturor trupelor regulate armene din enclavă, potrivit acordului din Declarația tripartită și o soluție de autoguvernare a minorității armene și de legătură cu țara mamă în contrapartidă cu recunoașterea de către el a apartenenței Nakorno Karabakhului la statul azer. Mișcarea sa a stârnit proteste și contestări din partea opoziției, dar mai ales presiuni din partea diasporei, cea mai radicală în a respinge orice concesie și a cere intervenția militară a statului armean pentru apărarea etnicilor din enclavă. Până într-acolo încât Pashinyan s-a văzut nevoit să retracteze propriile afirmații.

În momentul de față, cea mai mare temere rezidă în perspectivele minorității armene din Karabakh. Partea azeră a anunțat că este liberă să accepte pașapoartele și autoritatea azeră sau să plece liber în Armenia sau Rusia. Estimarea este că, din cei 120.000 de armeni din enclave, între 50.000 și 70.000 vor să plece de sub autoritatea azeră. Apoi problema majoră rezidă în garanțiile de securitate pe care le-ar putea oferi Azerbaidjanul - fără implicarea Armeniei, Rusiei sau a vreunui organism european - temerile mergând de la marginalizare și expulzare treptată la epurare și discriminare etnică. În fine contează statutul enclavei armene și autoguvernarea care să garanteze supraviețuirea minorității acolo, pe teritoriul în care s-a născut.

Partea azeră a dat asigurări de respectare a acestor deziderate, dar respinge orice formulă paralelă de administrare proto-statală a Karabakhului armean, pe baza experiențelor separatiste anterioare. De asemenea, administrația de la Baku consideră că subiectul e o chestiune internă azeră și nu primește nici un fel de actor extern ca și garantor al securității armenilor și nici o forță militară externă prezentă pe teren. De altfel, acordurile pe dimensiunea garanțiilor de securitate sunt blocate în acest moment.

Azerbaidjanul are astăzi șansa de a fi generos și de a profita de momentul său de glorie. Dacă la Baku gândirea este aceea a unei soluții reale și evitarea oricăror excese ale armatei sau administrației azere în Karabakh, soluția de autoguvernare a armenilor și resursele ce pot fi pompate în regiune – ca în restul teritoriului recucerit – pot face diferența și pot complini și acoperi o formulă modernă de reconciliere interetnică armeano-azeră. Între timp, curățarea rezistenței din munții Karabakhului, din zonele rurale, și recuperarea armelor face în continuare victime și sunt înregistrate în continuare schimburi de focuri în enclavă.

Rămâne instrumentul coridorului permisiv al relației armeano-armene, în Lachin, versus coridorul Zanghezur în sudul Armeniei, care să lege Turcia și exclava azeră Nakhchivan de teritoriul azer. Altfel, Armenia nu are astăzi nici o pârghie de negociere suplimentară cu Azerbaidjanul. Și nici comunitatea internațională nu are asemenea instrumente, odată ce statul caucazian este sursa importantă de resurse energetice pentru Europa. Azerbaidjanul este singurul actor care joacă și este responsabil de soarta armenilor din Karabakh. Dar își joacă și propriul loc în lumea de mâine.

Asta în timp ce prezența rusă simbolică din enclavă este utilizată pentru a legitima propriile acțiuni, după care trupele ruse din regiune nu mai au nici un rol și vor fi fie retrase, fie expulzate. Slăbiciunea Rusiei a fost relevată chiar de uciderea prezumată a unui număr de militari din trupele de menținere a păcii și comandanți importanți ruși care s-ar fi aflat în regiune. Pentru că, precum Alexandru Macedon care a avut forța armelor la momentul potrivit, Azerbaidjanul a ales să taie nodul gordian și să soluționeze astfel maxima complicație din Karabakh, după 35 de ani în care s-au chinuit toți actorii globali să rezolve dilema de securitate și enigma acestui nod din Karabakh, în mijlocul Caucazului post-sovietic.