Judecători și procurori care sunt pericol public
0Scandalurile extrem de violente se țin lanț în ultimele zile în aproape toate orașele României. Poliția, așa rahitică cum a ajuns, reușește de cele mai multe ori să pună mâna pe maimuțele care flutură săbii, pistoale și bâte pe străzi.
După ce agresorii sunt luați din stradă se petrece însă un fenomen extrem de periculos. Procurorii și mulți dintre judecători consideră, din motive greu de înțeles, că nu se impune reținerea sau arestarea preventivă, dacă cel care a scos sabia nu a reușit să rănească pe cineva.
Foarte des, cei care depun plângeri pentru amenințare primesc răspunsuri seci de la Parchet: "nu există indicii că amenințarea reprezenta un pericol real". În logica procurorilor și judecătorilor care gândesc așa, simplul fapt că un individ flutură o sabie pe stradă nu e o amenințare reală la adresa cuiva. E o joacă nevinovată pe care legea nu trebuie să o descurajeze.
Din pricina acestei logici "judiciare", foarte mulți indivizi periculoși care au ratat ocazia de a răni grav pe cineva sau chiar de a ucide ajung înapoi în stradă. Aproape de fiecare dată sfârșesc prin a provoca noi scandaluri. Mulți dintre ei ajung după gratii abia când produc victime.
România este de câteva zile scena unor întâmplări extrem de violente. La Arad un polițist a fost băgat în comă de doi bătăuși de cartier cu aere de sportivi de performanță. La Reghin un șofer a fost înjunghiat în inimă în centrul orașului, în fața primăriei. Astăzi dimineață un tânăr a fost lovit cu o lopată în cap și ucis, de un grup de indivizi care trăiesc din taxe de protecție. Și lista poate continua cu multe alte întâmplări la fel de sângeroase. Unii dintre agresori au trecut cel puțin o dată prin fața unui procuror sau judector care a considerat că "nu prezintă pericol social real".
Cam ce credeți că înțelege dintr-o astfel de experiență un individ cu gândire rudimentară și comportament brutal ? Că poate să facă ce vrea el și va scăpa ușor. Așa se ajunge la crime, asasinate în stradă, bătăi crâncene. Fapte care puteau să fie prevenite, dacă un procuror sau judecător, la timpul potrivit, avea inteligență, competență și voință să înțeleagă că individul din fața lui este un pericol social și că trebuie izolat imediat de societate.
În unele cazuri e vorba pur și simplu de comoditate. Procurorul nu vrea să se încarce cu un dosar, judecătorul nu are chef să studieze atent probele. În ambele cazuri sau în orice altă situație în care un magistrat decide că nu există pericol social, decizia nu implică nicio responsabilitate. Dacă individul lăsat liber ucide pe cineva, procurorul sau judecătorul nu pățesc absolut nimic. Motiv pentru care e normal să-i doară în cot de ce se întâmplă după ce ei lasă în libertate individul periculos.
Consiliul Superior al Magistraturii, care ar putea analiza astfel de situații și corecta magistrații în culpă, este complet neinteresat de așa ceva. Magistrații care ajung în CSM au cu totul altă agendă decât aceea de a face curățenie în magistratură și de a scoate din sistem pe acei procurori și judecători care, prin lipsă de inteligență, rea-credință sau incompetență, sunt un veritabil pericol public.
Opinia mea este că se impune aplicarea unui sistem judiciar care să permită tragerea la răspundere penală a judecătorului sau procurorului care a decis că un individ nu prezintă pericol public, l-a lăsat liber și apoi acel individ a rănit grav sau a ucis pe cineva. Poate că așa vor trata cu mai multă răspundere o decizie extrem de importantă care, mai târziu, poate costa viața cuiva. Magistrații care lasă în libertate indivizi violenți sunt un pericol public la fel de mare ca un criminal lăsat liber.
Mălin Bot este jurnalist și redactor-șef adevarul.ro
Citește alte opinii:
Bufonul, starleta și marinarul
Citește și comentariul de pe ideilibere.ro
Circarul, pițipoanca și marinarul
Citeşte alte opinii pe aceeaşi temă:
Biserica ipocrită, preoții perverși și comentatorii talibani
Revoluţia care nu a mai avut loc
Citeşte alte opinii ale jurnalistului Malin Bot pe platforma “ideilibere.ro“:






“Libertatea cuvântului ne aparţine nouă şi nimic nu poate să o îngrădească, dacă noi nu vrem asta“