Joseph

Când eram în Antile, ne-a povestit el, bineînțeles, privind-o numai pe Caterina, aveam un sclav credincios, care mi-a promis cu limbă de moarte că, oricât va fi de greu, o să facă într-un fel să-mi dea de ştire despre lumea de dincolo. După ce-a murit, m-am gândit adesea la ceea ce-mi promisese, iar uneori aveam impresia că încă este prin preajmă. Pe de altă parte, nu credeam că cineva mort mai poate să plece de-acolo.

Dubois povestea scuturându-şi din când în când părul, care îi ajungea aproape de umăr, iar Caterina îl asculta cu un zâmbet care îi arăta ataşarea faţă de el. Ea era precum căţeluşii pe care unele femei îi poartă în braţe, iar el avea benevolentia unui ogar.

— Într-o noapte, a continuat Dubois, l-am visat pe Joseph, căci aşa îl chema. Era vesel şi mai tânăr de cum îl ştiam. Fericit. Eu însumi căpătasem ceva din acea fericire. Mi-a spus c-o să ne vedem mâine, în piaţă. N-a precizat când, dar în sinea mea ştiam că vorbise despre ora prânzului, când m-am şi dus acolo și l-am văzut.

Un moment se lăsă tăcerea, iar eu şi astăzi mai cred că nişte aripi au fâlfâit printre noi, pe-atunci fiind convinsă că era sufletul lui Burchioiu.

— Ieşeau aburi din… sclavul ăsta? l-am întrebat, mai mult pentru că voiam să rup vraja care îi cuprinsese pe amândoi.

— De ce?

— Pentru că uneori stafiile scot din ele un fel de ceață, am explicat eu, avându-l în minte pe Laco Fulvus, din poarta noastră.

— Câte stafii ai văzut tu?! m-a luat Caterina peste picior.

I-aş fi aruncat blestemul lui Calvus, care-ţi închide gura pentru un ceas, dar nu-l ştiam pe de rost.

— Nu ieşea niciun abur, îmi răspunse Dubois, care uneori înţelegea perfect ce-i spuneam. A apărut un copil, continuă el, un băiat pe care nu-l ştiam, şi mi-a zis că Joseph e bine, să nu-mi fac griji. Pentru că eram nedumerit, a întins braţul spre Catedrală. Atunci l-am văzut. Era sclavul meu, exact cum îl visasem, la vreo 300 de metri de mine. L-am văzut cum se vede cineva printre siluetele îmbulzite, dar l-am văzut bine. Mai mult, a ridicat două degete, ca să-mi facă un semn. Pe zidul Catedralei desenase un ochi. În clipa următoare era deja mult mai departe, ca şi cum l-ar fi atras un magnet. Totuşi, îl vedeam cum zâmbeşte, faţa lui era de neconfundat. În clipa aceasta era, iar în următoarea se dusese. Uite-aşa: ca un fulg! Nu rămăsese nimic.

— Şi copilul? Ăla care ţi l-a arătat pe Joseph?

— Nu contează. Din câţiva paşi am ajuns la Catedrală, iar pe zid, sub acel ochi, scria cu litere mărunţele numele lui: Joseph.

Povestea se încheia aici, ca toate poveştile care mă enervează pe mine! Totuşi, destăinuirea lăsase câţiva fluturi în încăpere, iar cum mă mânca limba, am spus:

— Şi eu m-am întâlnit azi cu o stafie.

Din două-trei vorbe am povestit cum stătea rezemat de uşă, fără să pomenesc că mă văzuse.

— Şi de unde ştii că era o fantomă? întrebă Dubois, privindu-mă nu în ochi, ci dincolo de ei, în bezna dinăuntru, în care colcăiau miliarde de viermişori.

— Pentru că-l cunosc. Adică îl cunoşteam, c-a murit. E un… băiat din Braşov.

Caterina şi Dubois schimbară priviri, din care era foarte clar că nu mă credeau. Stafia lui Joseph putea foarte bine să existe, pe câtă vreme eu n-aveam dreptul la nicio stafie!

— Poate n-a murit, spuse Caterina.

Aceasta fusese şi frica mea. Dar cât am stat în Laboratorium mă gândisem mult şi intens. Burchioiu n-avea cum să mai fie în viaţă. Îi deschisesem buzele, îi turnasem otravă şi, numai în gingii dacă pătrundea, era deja mort. Or, eu îi picurasem printre dinţi aproape tot şipul, ceea ce ar fi omorât o haită de lupi. Omag făcut de Maxima special pentru drum. N-avea cum să dea greș.

 (Doina Ruști - „The Book of Perilous Dishes”, Neem Tree Press, 2022, London)