Jocuri diplomatice şi crime de război

Un copil primeşte îngrijiri în urma unui atac chimic în nord-vestul provinciei siriene Idlib FOTO AFP

Miercuri, Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite, reunit în urgenţă după cumplitul atac cu arme chimice din care a făcut cel puţin 86 de morţi şi 160 de răniţi în localitatea Khan Sheikhoun din provincia siriană Idlib, a demonstrat din nou că, practic, şi-a atins limitele tragicei sale tradiţii de blocaj politic în cazul deciziilor esenţiale.

Am avut, pe de o parte, un proiect de rezoluţie propus de SUA, Franţa şi Marea Britanie, condamnând în termenii cei mai duri regimul Assad, iar pe de altă parte un refuz al Moscovei care a considerat textul respectiv drept „inacceptabil”. Rusia a reafirmat susţinerea sa pentru operaţiunile militare iniţiate de regimul Assad şi a prezentat propria sa versiune asupra atacului conform căreia, „după datele obiective oferite de controlorii ruşi ai spaţiului aerian sirian”, aviaţia guvernamentală siriană a lovit „un depozit militar al teroriştilor” care conţinea „substanţe toxice”, provocând emanaţii toxice.

Este pentru a şaptea oară când Rusia foloseşte dreptul său de veto pentru a bloca rezoluţii de condamnare a regimului sirian, anihilând astfel acţiunea posibilă a ONU şi orice fel de perspectivă de adoptare a unor sancţiuni internaţionale.

Este posibil ca votul asupra rezoluţiei respective să fie reluat azi, după negocieri intense cu partea rusă. Dar şi în contextul unei declaraţii de o gravitate fără precedent făcută de Nikky Haley, ambasadorul SUA la ONU, care a spus:

„Atunci când Naţiunile Unite, în mod constant, nu îşi îndeplinesc datoria de a acţiona împreună, există momente în viaţa Statelor în care suntem obligaţi să acţionăm noi înşine”.

Doar ameninţare sau preambul la o viitoare implicare directă, majoră, a SUA în conflictul sirian, vechi acum de şapte ani, cu o durată care depăşeşte pe cea a celui de-al Doilea Război Mondial? Este oare prezentarea unui nou tip de atitudine, mult mai dură şi decisă faţă de cea adoptată în trecut de Administraţia Obama care, dacă vă amintiţi, anunţase că folosirea de către regimul Assad a armelor chimice ar fi însemnat depăşirea „liniei roşii” şi ar fi determinat imediat o replică decisivă din partea SUA şi, după ce un asemenea atac s-a produs, a dat înapoi, rămânând doar la nivelul condamnărilor verbale?

Deocamdată, ambele variante sunt posibile. Plus varianta europeană expusă de Federica Mogherini, şefa diplomaţiei europene, care s-a declarat favorabilă soluţiei care ar putea rezulta vreodată (dar nu se ştie când) din convorbirile de pace de la Geneva:

„Trebuie să unim întreaga comunitate internaţională în spatele acestor negocieri... aceste evenimente oribile arată că, din nefericire, continuă crimele de război şi că există o violare frecventă a dreptului umanitar internaţional”.

Cu un argument suplimentar, şi anume promisiunea de 6 miliarde de dolari pentru ajutorarea refugiaţilor sirieni, angajament exprimat ieri seară de reprezentanţii statelor participante la o conferinţă la Bruxelles.

Oricare ar fi dezvoltarea viitoare a evenimentelor, situaţia actuală demonstrează, din nou, oare pentru a câta oară, anchilozarea cronică a mecanismelor internaţionale de prevenire, mediere şi rezolvare a conflictelor, aşa cum fuseseră ele gândite de învingătorii din cel de-al Doilea Război Mondial, atunci când au decis formarea ONU. Organizaţie acum blocată parcă iremediabil de conflicte profunde, pe de o parte între interesele divergente ale membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate, pe de altă parte dintre diversele grupuri de alianţe regionale, fiecare dintre acestea reprezentând posibilităţi eficiente de blocare a unor rezoluţii finale.

Asta face ca, în momente grave - cu deosebire atunci când într-un anumit joc este implicat direct unul dintre membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate - să fie aproape complet previzibilă ajungerea la blocaj şi, în consecinţă, în cel mai bun caz, la reluarea unui greoi şi foarte lung proces de negocieri. Evident, în paralel, cu înrăutăţirea continuă şi considerabilă a situaţiei din teren, acolo unde se produc nenumărate crime de război, crime împotriva umanităţii, acte de genocid. Cu implicaţii severe asupra unor mari grupe de populaţie, silită să fugă in calea luptelor sau afectată iremediabil de efectele războiului.

Ce rămâne de făcut? Acţiune unilaterală de tipul celei încercate până acum în principal de Rusia (alături de Turcia şi Iran) în favoarea aliatului Assad... sau, eventual, o intervenţie a SUA cu trupe în teren, acţionând singure sau în cadrul unei noi „coaliţii a bunăvoinţei” pe model irakian.

Rusia, după cum se vede, a eşuat în a instaura pacea în Siria. Intervenţia americană în Irak a reuşit să-l înlăture pe Saddam Hussein, dar a lăsat în urmă o ţară sfâşiată şi acum de un război interconfesional care nu oferă deloc perspective de a lua sfârşit.

Speranţa reală era că, într-o formă oarecare, ar fi putut exista o intervenţie coordonată sub egida Naţiunilor Unite care să garanteze prezenţa unor trupe de impunere a păcii care să fie lăsate în teren îndestul de mult timp încât să poată securiza ţara şi intrarea ei într-un proces controlat de reconstrucţie. Ar fi fost un semnal că ONU mai poate însemna o soluţie operaţională credibilă şi care, mai ales, ar fi putut fi repetată şi în alte zone de maximă incertitudine, estul Ucrainei, spre exemplu, sau Libia.

Ar fi fost singura soluţie cu oarecare şanse de reuşită deoarece ar fi creat o zonă tampon între forţele beligerante şi le-ar fi obligat la o retragere în perimetrele de refugiu. Experţii militari se tem acum că o intervenţie directă americană în zonă ar crea o tensiune enormă cu forţele ruseşti desfăşurate deja în zonele strategice din Siria şi că un atac împotriva loialiştilor lui Assad ar da un timp de respiro forţelor ISIS. Pe de altă parte, dacă situaţia de acum este lăsată să evolueze, este foarte probabil ca forţele guvernamentale siriene să fie tentate să folosească din nou arme chimice, atacuri la care rebelii să răspundă folosind şi ei armele chimice din dotare. Următorul pas ar fi apariţia în ecuaţie a armelor bacteriologice, militare sau artizanale, existând rapoarte consistente conform cărora asemenea arme există deja în arsenalele din zonă.

Lipsa unui acord asupra unor sancţiuni internaţionale împotriva Siriei face ca, în continuare, multe state, inclusiv unele europene, să vândă tuturor beligeranţilor din zonă cantităţi importante de arme de ultimă generaţie dar şi logistica necesară unui conflict de durată. Şi arme chimice? Nimeni nu ştie câte dintre armele de acest gen au fost realmente distruse de regimul Assad şi câte au rămas pierdute în teren, în multiplele depozite de odinioară. Iată situaţia din 2011:

Şi atacuri posibile cu arme chimice în 2013, aşa cum raportau surse ale opoziţiei din Siria:

Perspectivele unei escaladări extrem de primejdioase a conflictului sunt evidente, aşa cum foarte clară este perspectiva unei viitoare migraţii masive din zonă. Comunitatea internaţională se va limita oare, şi de această dată, la „condamnări vehemente” sau, dacă mai poate, va încerca să şi facă ceva? O explozie majoră în orientul Apropiat, cu mult peste nivelul dezastrului actual, poate să însemne intrarea într-un conflict mondial. Este absolut tragic să vezi că, ştiind că această perspectivă este atât la îndemână, politicienii reprezentativi ai lumii nu găsesc o soluţie convenabilă. Nu o vor găsi şi în continuare? Atunci, chiar mare atenţie la mesajul american cu tot ce poate presupune el: „Atunci când Naţiunile Unite, în mod constant, nu îşi îndeplinesc datoria de a acţiona împreună, există momente în viaţa Statelor în care suntem obligaţi să acţionăm noi înşine”.