Japonez

Orăşeanul de aer condiţionat, lift şi maşină mică, poate fi recunoscut la ţară după privirea pierdută în zare şi zâmbetul vag idiot care nu-l părăseşte nici când oftează, cu  tristeţe: “Ce frumos!”

La începutul verii lui 2008 asta făceam şi noi, aşezaţi pe marginea terasei betonate a micii cabane din lemn de pe care o parte din acoperiş zburase în timpul unei furtuni, jumătate de an mai devreme. Zâmbeam orăşeneşte la buruienile care invadaseră curtea, nesiguri de felul în care am fi putut face din bucata asta de pământ, cumpărată cu doi ani înainte, reşedinţa noastră de vară.

O alee lungă, cu două rânduri de dale pătrate de beton, bune pentru roţile unei maşini, începe la poartă şi se termină în faţa micii căsuţe din lemn. Cum intri - pe dreapta, de-a lungul gardului, înşiraţi până la cabană - sunt doi aluni, trei meri pitici care fac nişte mere senzaţionale, doi caişi şi un cireş mic. Pe stânga, imediat lângă, e puţul iar câţiva metri mai încolo scheletul metalic al unui solar care acoperă un sfert de teren, plin de  buruieni vesele.

Între alee şi solar, câteva rânduri de vie, prinse pe stâlpi metalici groşi, vopsiţi în galben. Laturile aleii sunt marcate de lalele roşii, proaspăt înflorite.

Nu ştim, de fapt, ce vrem. Cu siguranţă vrem să reparăm spărtura din acoperiş şi stricăciunile făcute de ploi: tavanul de rigips rupt, pereţii umflaţi şi mucegăiţi. Dar nu ştim dacă vrem un loc unde să stăm peste weekend sau ceva mai mare, unde să ne instalăm pentru mai mult timp. 

Dacă povestea Happy Fish nu s-ar fi sfârşit atât de neplăcut şi de brusc, probabil nici n-am fi avut timp să fim aici. Victoria e cea care a insistat să reparăm căsuţa, "Acuma ai timp, ocupă-te, e păcat de ea". Da, aveam timp. Tocmai fusesem scos aproape cu forţa  din proiectul Happy Fish de investitorul pe care eu insistasem să-l alegem cu un an înainte. Aşa că nu aveam mare lucru de făcut, aveam nevoie de ceva să-mi ocupe timpul şi să mă facă să uit frustrarea de a fi fost scos atât de brutal din propria afacere.

Victoria intuia că am nevoie de ceva de făcut ca să nu-mi mai plâng de milă. Părea că şi câinele care se apucase de lătrat insistent era decis să facă acelaşi lucru. Oricât încercam eu să-mi spun ce deştept, bun şi talentat sunt şi cât de proastă şi oarbă e lumea, şirul oftaturilor interioare era întrerupt de hămăielile piţigăiate, uşor isterice, care au început în partea din spate a terenului, lângă căsuţă, printre buruieni.

Costreiul înalt îl ascundea, din când în când mai vedeam un fel de pată cenuşie alunecând fantomatic printre ierburi şi prin vie. Nu era deloc clar ce fel de câine lătra cu atâta determinare către noi. Nici nu era clar de ce ar face-o, era limpede doar că-i mic. Locul nu avea un câine al lui iar câinii din vecini erau legaţi la ora aia. De câteva ori lam zărit mai limpede, în timp ce se furişa, ca un şobolan, după alt pâlc de buruieni. Era maro închis, aproape negru, şi părea ceva mai mare decât un pechinez.

Am încercat să ne apropiem dar păstra distanţa. Până la urmă, a ajuns în drum, de unde lătra la noi, rămaşi în curte. Un câine invers, care apără drumul de proprietari. Era ceva irezistibil în fronda lui. (Tot ce ne aminteşte de calităţile noastre riscă să devină irezistibil, nu-i aşa?) După o vreme, a amuţit şi noi am continuat să visăm cu voce tare despre viitorul nostru în Gurbăneşti. Răzvan, fost coleg şi partener în Happy Fish, îşi luase şi el o casă în sat şi cunoştea pe George, "un băiat" din Sănduliţa, un sat vecin, priceput la toate. Pe-aici toţi bărbaţii sunt băieţi, chiar dacă au 40 de ani. "George,  băiatul ăla din Sănduliţa". Dorian Gray, la sat.

Am mai discutat o vreme, visând cu voce tare, şi-am decis să-l angajăm pe George să se ocupe de reparaţia acoperişului şi pereţilor. Măcar atât. Hai acasă, e târziu. 

Înainte de-a pleca am găsit câinele sub maşină. Nu mai lătra, avea un aer destul de  trist, făcut covrig sub toba de eşapament. Cuţu, cuţu, hai încoace, de data asta s-a lăsat uşor convins. Odată ce ne-a acceptat ca prieteni a început să facă mişcările caraghioase pe care nici un câine din lume nu ştie să le facă. Se unduieşte - nu dă numai din coadă, dă din tot corpul, merge târâş iar apoi se ploconeşte, ridicând şi punând pe pământ capul, de câteva ori la rând. După care se pune-n fund, îşi trage capul între umeri şi te priveşte cu veneraţie, dând din coadă. Pune atâta afecţiune în ritualul ăsta încât te cucereşte din prima.

Am intrat cu el înapoi în curte şi i-am dat o  pâine din cele cumpărate câteva ore mai devreme (în Gurbăneşti se face o pâine pe  vatră excelentă, Răzvan o descoperise, aşa că de fiecare dată când ajungeam acolo cumpăram câteva pâini). A devorat-o într-un minut deşi era jumătate cât el. Era pui, probabil nu avea decât câteva luni, şi fusese lihnit de foame. Acum era bucuros la limita isteriei, alerga dintr-un loc în altul, sărea, făcea tumbe şi părea că nu mai ştia mişcări suficient de spectaculoase pentru a da măsura recunoştinţei lui aşa că scotea sunete ascuţite, ca o răţuşcă din alea cu care ne jucam în cadă când eram mici.

Era limpede că devenise câinele locului aşa că avea nevoie urgent de un nume. Se vorbea mult în presă de un film al lui Ioan Antoci, "Câinele Japonez", care luase un premiu pentru scenariu. Un film pe care nici până acum nu l-am văzut. Am căzut repede de acord cu Victoria că nume mai potrivit decât "Japonez" nu există pentru el.  L-am lăsat acolo, leşinat de bucurie, în grija vecinei. 

Vor mai trece câteva luni până să realizăm că e căţea, nu câine cum crezusem noi. Căţeaua Japonez. Cu care începe, de fapt, aventura noastră în Gurbăneşti.