Iubirea devenită armă

Există zile internaționale care trec prin calendar ca o notă de subsol. Și există zile care, indiferent cât de des le marcăm, reușesc să ne surprindă prin aceeași realitate dureroasă: 25 noiembrie, Ziua Internațională pentru Eliminarea Violenței împotriva Femeilor.

FOTO Arhivă

E o zi care ar trebui să ne incomodeze. Și să ne oblige să privim direct spre ce încercăm instinctiv să evităm. În România, în acest an, acest adevăr are un număr: 51. Atâtea femei au fost ucise, majoritatea în propria casă, de către bărbatul pe care cândva l-au numit partener.

Un număr nu înseamnă doar statistică, ci înseamnă familii fracturate, copii rămași în urmă, comunități care își pun aceeași întrebare dureroasă: „cum a fost posibil?”.Iar posibil nu înseamnă doar agresori, ci și răspunsuri prea lente, ordine de protecție care nu protejează, instituții care intervin tardiv, sprijin insuficient, mentalități care persistă.

Un strigăt de ajutor dus în inima Europei

Anul acesta, tema violenței domestice a ajuns în fața Parlamentului European nu ca un subiect de completat într-un raport, ci ca o urgență socială. La Bruxelles, în cadrul unei conferințe dedicate celor 16 Zile de Activism, personalități politice și experte din România și din instituțiile europene au pus pe masă nu doar date, ci și realități pe care societatea le ignoră prea ușor: inegalitățile în sănătate, munca invizibilă, abuzurile psihologice și economice, discriminările care sapă încet, dar constant.

Tot la Bruxelles, într-o intervenție în plen, România a fost invocată printr-un exemplu cutremurător: cazul unei tinere ucise pe stradă, în fața copilului de trei ani, de un bărbat împotriva căruia existau plângeri repetate. În fața legislatorilor europeni, drama acestei femei nu a fost o poveste singulară, ci expresia unui fenomen larg, ignorat prea mult timp.

Europa a înțeles mesajul: egalitatea de gen nu poate exista acolo unde femeile trăiesc cu frica în buzunar.

De la emoție la politici publice

În centrul discuțiilor de zilele trecute au fost propuneri concrete, nu simple declarații de intenție:

➡   un registru european al agresorilor care să împiedice reintegrarea lor anonimă în alt stat membru;

➡   linii bugetare dedicate pentru adăposturi, servicii specializate și consiliere;

➡   implementarea completă a legislației europene privind combaterea violenței împotriva femeilor;

➡   definirea unitară a violului pe baza consimțământului, în toate statele membre;

➡   garanții reale pentru acces egal la sănătate și sprijin psihologic.

Nu sunt doar detalii tehnice. Sunt măsuri care, dacă ar fi existat deja, ar fi putut salva vieți.

Nicio strategie europeană nu își poate dovedi eficiența dacă în statele membre violența domestică rămâne un fenomen tolerat cultural sau minimalizat instituțional. România este, din păcate, un test de stres pentru Uniune: un loc unde prejudecățile, neîncrederea în instituții și lipsa resurselor fac front comun împotriva victimelor.

Asta nu înseamnă că lucrurile nu se pot schimba. Înseamnă doar că schimbarea depinde de noi: de cum aplicăm legea, de ce finanțăm, de ce educăm și – poate cel mai important – de ce alegem să nu mai trecem cu vederea.

Ce rămâne după 25 noiembrie?

Această zi nu ar trebui să fie doar un moment de reculegere, ci unul de responsabilitate. Nu comemorăm doar ce am pierdut, ci recunoaștem ce putem evita.

Pentru că violența împotriva femeilor nu este inevitabilă. Nu este o trăsătură de caracter național. Nu este un „fapt divers”.

Este o problemă de securitate umană. Este o problemă de drepturi fundamentale. Este o problemă politică, socială și morală.

Cele 51 de femei din acest an nu mai pot fi salvate. Dar în numele lor trebuie protejate cele care încă trăiesc cu teama că ar putea deveni un număr pe o listă.

Europa și România au resursele, legislația și know-how-ul necesar. Ce ne mai trebuie este doar consecvență.

Iar 25 noiembrie nu e o zi care să fie trecută în calendar cu un marker portocaliu. E o zi care cere acțiune. Și una care, poate mai mult decât