„Istoria României? O succesiune de ghinioane şi nenorociri“

0
0

Într-un editorial care deschide ultima ediţie a revistei „Historia“, Ion Ioniţă, redactor-şef al revistei publicate de trustul „Adevărul“, regreta faptul că românii nu par foarte înclinaţi să celebreze, aşa cum o face tot restul Europei, centenarul Primului Război Mondial, căderea Zidului geman, chiar cei 25 de ani trecuţi de la Revoluţia din decembrie 1989.

Am putea argumenta prin veşnica definiţie a unui „mal-être roumain", „trăiesc în România şi asta îmi ocupă tot timpul". Dar am putea şi ne convinge că Raymond Clarinard, redactor-şef adjunct al Courrier International, şef al serviciul Traducere, dar şi vorbitor pasionat de limba română (şi nu numai!), are dreptate atunci când afirmă că românii nu prea au ce sărbători!

O detaliază în interviul care urmează. Cât despre mine, doar un amănunt: ascultându-l pe directorul Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, Ernest Oberländer-Târnoveanu, povestindu-mi cu mândrie mica aventură a steagului lui Ştefan cel Mare, felul în care Primul Război Mondial a prilejuit ocazia restituirii sale de către statul francez, ei bine, realizez că de fapt poporul român are cu ce se mândri. Nu o face pentru că este, probabil, prea ocupat să-şi plângă de milă. Mila cotidiană de a trăi într-o ţară care nu mai este ceea ce au visat.

Aţi citit editorialul lui Ion Ioniţă, în „Historia",  v-a plăcut, şi aţi exclamat „aşa este!". De ce?

Pentru că are dreptate: românii nu au ce să comemoreze, nici 1918 nici 1945, nici 1877-1878, pentru că de fiecare dată istoria a fost sinonim, pentru mulţi români, de speranţă, pentru ca la final să se simtă trădaţi.

Momentul cel mai grandios al istoriei României este probabil momentul ianuarie 1919. Acel început de an nou care a adus României satisfacţia unei Românii mari.

Sacrificiile teribile dintre 1916-1918 au fost în sfârşit justificate, căci se construia România Mare. Însă şi de data aceasta, foarte repede chiar, statul român se va confrunta cu instabilitatea politică, un rege inconstant, Carol I, apariţia şi dezvoltarea mişcărilor fasciste. În 1940, doi inamici tradiţionali, Ungaria şi Rusia, dar cu ajutorul nemţilor, au deposedat România de o parte din teritoriu, prin Dictatul de la Viena. România ar fi vrut atunci să se bată pentru ţara sa, dar nu a avut pe nimeni ca să o susţină: Franţa era deja ocupată. Au urmat, din partea României, sacrificii enorme pentru un război care nu era al ei, iar în 1945, culmea, avea să fie considerată ţară inamic, când de fapt ea participase la eliberarea Cehoslovaciei şi a Ungariei. Deci, ce ar fi de sărbătorit în România? O succesiune de ghinion şi de nenorociri?

Şi momentul 1989? Cum vă explicaţi apatia românilor pentru acest eveniment recent?

În 1989, din nou, România a avut parte de un episod sângeros, sinonim de speranţă, dar uitaţi-vă, astăzi, în ceea ce priveşte „detaliul" care a dus la moartea a 1000 de persoane, tot nu se ştie totul. Adevărul. Nici nu mai este vorba de şansă, ci de blestem. Apoi, în loc să-şi savureze atât de tânăra libertate, România a trecut prin episodul mineriadelor.

Deci, pentru mine, România se află într-o situaţia în care nu poate marca aniversările istorice decât pentru a omagia eroii care şi-au dat viaţa pentru ţară, niciodată pentru a savura vreo victorie.

Vom aniversa curând 25 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Dar pentru români, zidul este încă prezent. Şi nu e un sofism.

De fiecare dată când am studiat vreun episod din istoria României, căci sunt un pasionat al istoriei şi culturii române, de fiecare dată când am vrut să aflu detalii despre lupta lor pentru a exista, m-am lovit de un zid. Te interesezi de epoca lui Vlad Ţepeş, apare imediat cineva care spune că a fost un monstru. Dar a fost un erou, un erou, crud, dar un erou. Şi tot aşa. Există un zid al memoriei pe care românii trebuie să-l depăşească.

Între 1916-1918, preţul care a trebuit România să-l plătească pentru câteva decenii de istorie glorioasă, a fost foarte ridicat: 750 000 de morţi. 10% din populaţie. Dacă adăugăm şi morţii din Al Doilea Război Mondial, ajungem la peste un milion.

Românii sunt în acelaşi timp foarte mândri de istoria lor, cu eroi importanţi, însă dincolo de detalii, istoria lor nu le aduce niciodată în suflet sentimentul de satisfacţie obişnuit altor popoare.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite