Între Valentine's Day şi creşterea economică există probabil o relaţie inversă

Una din ideile amuzante peste care dau zilele acestea este că sărbători precum Valentine’s Day sunt bune pentru economie, deoarece ele stimulează apetitul oamenilor pentru consum, cresc vânzările şi, “nu-i aşa?”, adaugă în final ceva la PIB. Ei bine, nu-i aşa. Contrar opiniei populare, momente de intensă euforie consumeristă precum Crăciunul, Paştele sau Ziua Îndrăgostiţilor nu contribuie cu nimic la creşterea economică.

De Ziua Îndrăgostiţilor se cheltuie zeci de miliarde  de dolari doar în SUA. În România vânzările de ciocolată sau lenjerie cresc de 15 ori. Nu este bine dacă oamenii intră mai des în florarii sau cheltuie mai mulţi bani într-un magazin de electronice pentru a cumpăra cadouri celor dragi? Ce este rău dacă ieşim şi mâncăm în oraş?!

Câteva titluri din presa internaţională, precum „Businesses report Valentine’s Day boom” sau „Tablet and Smartphone sales set to boom in run up to Valentine’s Day” te fac să te gândeşti că nu ar fi rău să avem câte o sărbătoare din aceasta în fiecare zi sau măcar în fiecare săptămână. Dacă afacerile merg atât de bine în perioadele în care oamenii au un motiv cultural să mănânce, să se distreze şi să cumpere cadouri – într-un cuvânt, să cheltuie bani – atunci probabil am putea spune adio crizelor sau letargiei economice inventând mai multe momente de sărbătorit.

Problema este că unii comentatori confundă creşterea consumului cu stimularea economiei. Ei analizează doar partea vizibilă a paharului, se referă la ceea ce se vede şi uită ceea ce nu se vede – ca să parafrazez un economist clasic. Ceea ce se vede este aglomeraţia din hipermarketuri, agitaţia de pe şosele, vânzările retailerilor, zgomotul petrecerilor. Într-un cuvânt, consumul. Ceea ce nu se vede este structura de capital care susţine această pojghiţă a consumului, mai bine zis investiţiile care au fost necesare şi de care este nevoie în continuare pentru ca bunurile de consum să fie produse. Înfiinţarea unei fabrici presupune un aport de capital, adică existenţa unor resurse (cel mai adesea bani) care sunt economisite, nu consumate. Acest capital serveşte mai multor scopuri, poate cel mai important fiind acela de a asigura un fond de subzistenţă forţei de muncă necesară procesului de producţie. Acest proces poate dura saptamâni, dacă vorbim de deschiderea unui fast-food, sau luni, ba chiar ani – dacă ne referim la agricultură, la construcţia unui vapor sau a unui zgârie-nori. În acest răstimp angajaţii firmei trebuie să consume, ei nu pot aştepta definitivarea investiţiei – acesta din urmă este rolul capitalistului. Traiul forţei de muncă trebuie asigurat pe perioada derulării investiţiei, despre care nici măcar nu ştim dacă se va încheia cu profit sau pierdere – acest risc este asumat de antreprenor. Deci, derularea investiţiei şi, în cele din urmă, producerea bunurilor de consum sunt posibile doar datorită economisirii.

Ce se întâmplă atunci când societatea economiseşte o parte ridicată din venit? Ea îşi permite să finanţeze mai multe investiţii, în special investiţii cu un orizont de timp mai îndelungat, precum lucrările de infrastructură, cercetarea sau industria grea. Ce se întâmplă când oamenii sunt stimulaţi să consume? Prea puţine investiţii şi, în consecinţă, prea puţine bunuri de consum mai târziu. Acesta este de fapt paradoxul stimulării consumului: reuşeşte să împiedice creşterea consumului în viitor şi să pună practic beţe în roate creşterii nivelului de trai.

Departe de mine gândul de a critica Valentine’s Day. Îmi plac sărbătorile la fel de mult pe cât le plac şi altora şi sunt de acord cu Bogdan Naumovici atunci când spune că doar persoanele cu o problemă personală nu privesc cu ochi buni această sărbătoare. În fond, la ce bun să muncim dacă nu ne putem bucura de rezultate, dacă nu putem petrece clipe minunate în familie sau alături de cei dragi? Ca economist însă, trebuie să recunosc: excesul de sărbători sau de consum dăunează creşterii economice.