Între inimă bună, reguli și datoria statului

Cazul recent, din Bihor, ne obligă să vorbim despre un lucru greu, dar necesar în opinia mea. Ce înseamnă, astăzi, bunul samaritean într-un stat modern?

O societate sănătoasă are nevoie și de reguli FOTO DIICOT

Pentru mine, bunul samaritean este omul care vede suferința și face ceva pentru a o alina. Omul care primește un bătrân părăsit, sau un bolnav pierdut (și încă se întâmplă!) între spitale. Este omul care face un pas în față acolo unde alții, destui dintre noi, întorc privirea. O societate sănătoasă are nevoie de asemenea oameni, de inimă, de milă, de credință, de solidaritate și de mâini întinse către cei pe care viața i-a adus la margine.

Dar o societate sănătoasă are nevoie și de reguli.

Ani de zile, despre activitatea de la Dumbrava au știut foarte mulți. Au știut oamenii din comunitate, sponsorii și cei care au donat. Au știut cei care au trimis bani, alimente, haine, medicamente, paturi, sau orice fel ajutor. Și au știut, evident, autoritățile din domeniu.

Și atunci, dacă autorități ale statului au trimis acolo oameni vulnerabili, statul trebuie să se uite primul în oglindă.

Cum ajunge un stat să își lase oamenii cei mai fragili pe umerii unei fundații, ai unei improvizații, ai unei rețele de bunăvoință, în loc să construiască un sistem legal, verificat, transparent și demn?

Caritatea, în mod cert, merită respect. Dar legalitatea cere o rigoare de care, de mult prea multe ori, pare că anumite instituții, sau anumiți angajați, nu sunt capabili.

Nu vă chem să judecăm binele făcut, în niciun caz, dar trebuie să judecăm felul în care binele este organizat atunci când viața unor persoane vulnerabile depinde de el. Asta, foarte clar, trebuie făcut!

Bun. Un om care vrea să îngrijească bătrâni, bolnavi, sau persoane abandonate, trebuie sprijinit să intre în legalitate, să își înființeze corect centrul în baza legii, să respecte standardele pe care trebuie să le respecte toți ceilalți, să aibă personal potrivit și pregătit, condiții sanitare, contracte, registre și tot restul. La fel, veniturile din donații trebuie înregistrate. Iar banii primiți pentru îngrijirea oamenilor trebuie să se vadă în viața acestora.

Eu cred că judecata noastră, în calitate de cetățeni, trebuie să vadă inima. Dar judecata statului trebuie să vadă procedura. Iar între inimă și procedură trebuie construită o punte, pentru că în lipsa acestei punți apar tragedii!

Un stat modern, am repetat și voi mai repeta, funcționează pe reguli. Aceste reguli trebuie să fie potrivite realității. Centrele sociale, fundațiile, așezămintele de îngrijire și inițiativele caritabile care preiau o povară pe care statul singur o duce greu sau deloc merită un regim fiscal diferit față de companiile obișnuite. Acolo unde se îngrijesc oameni, unde se hrănesc bătrâni, unde se spală răni, unde se schimbă scutece pentru adulți, unde se plătesc medicamente, căldură, personal și transport medical, statul trebuie să vină cu o logică fiscală socială, omenească, aș spune, dar trebuie să vină!

Impozitarea acestor centre, în primul rând, trebuie gândită diferit de impozitarea unei firme care produce profit. Taxarea trebuie să încurajeze legalitatea, transparența și calitatea îngrijirii. Statul trebuie să spună: cine face binele în mod organizat primește sprijin și lucrează împreună cu instituțiile abilitate.

Așadar, oamenii cu inimă trebuie aduși în legalitate înainte ca binele făcut din impuls, din bunătate sau din credință să se transforme în vulnerabilitate, înainte ca lipsa de proceduri să devină un risc pentru cei nevoiași ȘI înainte ca nevoia uriașă din societate să apese pe câțiva oameni care, oameni fiind, clachează la un moment dat.

Și da, inima bună contează în fața lui Dumnezeu și în fața comunității. Dar în fața statului, ea trebuie însoțită de legalitate.

De aceea, în opinia mea, cazul din Bihor trebuie să ne ducă mai departe decât indignarea obișnuită, de câteva zile, până apare alt subiect. Cum a fost în Ilfov. Sau la Crevedia. Sau la Colectiv. El trebuie să ne ducă, iar asta rapid, după cum vedem, spre o reformă adevărată a felului în care România are grijă de oamenii vulnerabili și de vârstnici.

Trebuie să ne întrebăm, cinstit, și ce facem noi, ca familii, pentru părinții și bunicii noștri. Cât de des îi vizităm. Cât de mult îi ascultăm. Sau, în unele situații, cât de repede îi delegăm altora...

Cât de ușor acceptăm ca bătrânețea să fie ascunsă de ochii noștri, ca și cum viața ar avea valoare doar cât timp omul produce, muncește, aduce bani, votează, ridică greutăți, semnează acte, ține casa, crește copii sau nepoți?...

Apoi trebuie să întrebăm ce face statul pentru ei.

Ne trebuie și o schimbare profundă de atitudine. Dacă ne ține Dumnezeu, fiecare dintre noi va ajunge la o vârstă înaintată. Va veni o zi în care trupul va cere ajutor, mersul va fi mai greu, memoria va obosi, bolile vârstei vor intra în casă, iar societatea va părea grăbită în altă direcție. Dar omul rămâne om până în ultima sa zi!

Bătrânețea, cred asta, poate fi frumoasă când este trăită cu respect. Vârsta experienței este o comoară, iar oamenii care au muncit o viață întreagă poartă în ei o bibliotecă vie: povești, meserii, sacrificii, răbdare, credință, greșeli, înțelepciune, familie, țară. Tot! Iar o societate serioasă știe să păstreze această demnitate, știe să îmbătrânească frumos împreună cu oamenii ei. Asta înseamnă, sau ar trebui să însemne, îngrijirea cea bună.

Vârsta a treia trebuie să fie mai sus, printre prioritățile statului, decât cei care pot munci, au 30, 40 sau 50 de ani și aleg să trăiască din ajutor social.

De ce? Pentru că România cheltuie prea mult pe dependență socială și prea puțin pe demnitatea celor care au muncit deja o viață și au ajuns la capătul puterilor. Asistența socială trebuie să ridice oamenii care pot lucra și să protejeze oamenii care au cu adevărat nevoie de îngrijire. Pentru că ei nu mai pot, nu mai au cum. Vorbim de realități biologice aici.

În această discuție trebuie să privim cu seriozitate și către Biserică, mănăstiri și toate comunitățile religioase. În România există maici, preoți, voluntari și oameni ai credinței care au grijă de bătrâni, de bolnavi și de cei singuri cu o răbdare pe care statul o găsește greu în fișele de post... Uneori, o maică stă lângă un bătrân cu mai multă grijă, mai multă blândețe și mai multă prezență decât o asistentă angajată formal într-un sistem care, iată, nu merge. Împreună, statul și cultele religioase pot face mai mult decât separat.

Adevărul este că România are mulți buni samariteni. Oameni care duc mâncare, plătesc medicamente, donează. Oameni care ridică centre de adăpost, cantine... Ei trebuie apreciați mereu. Ei sunt dovada că fibra morală a societății noastre există și rezistă!

Dar bunul samaritean al zilelor noastre trebuie să fie și un om sprijinit de lege. Iar statul trebuie să fie partenerul care îl scoate din improvizație și îl duce în legalitate, partenerul care îl ajută să facă binele corect și durabil, în condiții de siguranță.

Cazul din Bihor cere anchetă până la capăt, da, dar în același timp, țara noastră trebuie să construiască un sistem al îngrijirii în care caritatea și legea merg împreună.

Aceasta este, probabil, lecția (sau una dintre ele) pe care trebuie să o învățăm.

Bunul samaritean trebuie respectat. Omul vulnerabil trebuie apărat. Legea trebuie aplicată tuturor. Iar statul român trebuie să fie prezent acolo unde viața omului este fragilă.