Intrarea de facto a Ucrainei sub apărarea aliaților

Ucraina merge pas cu pas spre condiții de tip articol 5, la care participă, însă, nu numai statele membre NATO, ci întreaga alianță tip Reimstein și statele membre G7. O asemenea perspectivă arată faptul că, pas cu pas, barierele autoimpuse de evitarea escaladării cu Rusia cad proporțional cu acțiunele Kremlinului în acest război de agresiune împotriva Ucrainei și a lumii bazate pe reguli și cu sprijinul extern pe care-l dobândește agresorul de la propriii săi aliați - Coreea de Nord, Iran, China. Și cum Occidentul nu-și poate permite să piardă în Ucraina, de la ridicarea rezervelor livrării anumitor categorii de armament și a utilizării armelor occidentale pe teritoriul Rusiei se va ajunge la implicarea și apărarea directă a Ucrainei de către aliații săi. Doar că trecerea se va face lent, pas cu pas.

O strategie a evitării escaladării și căderii în război nuclear

De la începutul războiului de agresiune al Rusiei în Ucraina, Occidentul și-a propus să sprijine Ucraina, mai ales că a demonstrat că are voința de a lupta, hotărârea și capacitatea de a ține piept Rusiei lui Putin. Dar condiția obligatorie, devenită linie roșie în această direcție, a fost evitarea escaladării conflictului, a implicării NATO în acest conflict sau atragerea statelor membre direct în confruntare și mai ales evitarea escaladării nucleare. Cu atât mai mult cu cât Putin și apropiații săi recurg la o retorică nucleară, propagandă și șantaj pe care nu se feresc să-l ridice la nivelul planificării unei lovituri nucleare reduse, sub-tactică sau în teatru, care este considerată acceptabilă și non-escalatorie.

Dar abordarea, oricât de judicioasă ar fi, readuce în prim-plan o dezbatere clasică privind linia fină unde se află apărarea și de unde începe ofensiva, până unde trebuie să te întinzi și să te duci în război și de unde încolo cazi în păcatul de a fi tu însuți agresor, într-o anumită formulă, pe teritoriul advers. Ori s-a demonstrat că linia fină dintre apărare și atac, dintre acțiune ofensivă și defensivă, dintre menținerea pe propriul teritoriu și pătrunderea pe teritoriul inamicului nu poate fi descrisă strict: pentru a te putea apăra e nevoie să distrugi lanțuri de producție, furnituri, aprovizionare și construcție/livrare de capabilități dincolo de frontiera națională, acolo unde se formează și de unde ești atacat, tot astfel cum ofensivele sunt descurajate sau zădărnicite și prin distrugerea lanțurilor logistice și a căilor de transport care se situează pe teritoriul oponentului, inamicului, dușmanului, părții adverse.

Un stat nu poate să aștepte să fie atacat, să tolereze ca trupele străine să intre pe teritoriul său înainte de a se apăra. Acțiunea preemptivă a fost, de asemenea, discutată și dezbătută în perioada New Missile Defense a lui Clinton, care a reluat proiectul Războiului Stelelor al lui Reagan, cel care a îngropat definitiv Uniunea Sovietică în cursa înarmărilor și a dus la prăbușirea imperiului estic comunist din Europa. De aceea, de altfel, în ultimul concept strategic al NATO de la Madrid și în declarația finală a summitului de la Vilnius se vorbește despre faptul că nici un centimetru aliat nu va fi lăsat să fie ocupat de adversari – asta și urmare a lecțiilor învățate din Ucraina, când vedem cât de greu și cu câte pierderi se recuperează teritoriul național, în limita frontierelor recunoscute internațional.

Este motivul pentru care Statele Unite, NATO, Occidentul în întregimea sa au ales să crească treptat gradul de angajare și nivelul armamentelor livrate, proporțional cu acțiunile Rusiei. Proporționalitatea în război, ca și respectarea dreptului internațional, a lumii bazate pe reguli, este deopotrivă normă juridică, deci cuantificată în legi, cât și element de legitimitate și, mai ales creează înălțimea morală a implicării pentru a menține pacea lumii. Așa s-a ajuns la livrarea pe rând, pas cu pas, a armelor anti-tanc Javelin, a celor anti-aeriene portabile de tip Stinger, apoi a livrărilor de tancuri, de avioane, de rachete cu rază lungă de acțiune 150-300 km – tip HIMARS, ATACMS, Storm Shadow sau SCALP – apoi s-a trecut pas cu pas la ridicarea limitelor, adaptarea și desfășurarea pașilor necesari pentru a permite Ucrainei să se apere și să învingă. Inclusiv prin atacuri pe teritoriul Rusiei.

Limitele utilizării armamentelor occidentale

Pentru a evita escaladarea necontrolată sau motivarea unui recurs la arme nucleare în Ucraina, sau și mai mult, oferirea către Rusia a unor motivații pentru a ataca statele membre NATO – nu că ar fi nevoie, își arogă singură, unilateral, aceste drepturi necuantificate decât în propriile legi și doctrine, de apărare a rușilor de pretutindeni și de sfere de influență și de interese privilegiate – a fost necesară, pas cu pas, o reacție proporțională. De aceea pașii s-au făcut mărunți, înceți, e adevărat cu pierderi masive în rândul soldaților ucraineni, a infrastructurii critice civile distruse și a teritoriului ocupat în Ucraina. Grija și precauția au fost dominantele acestor primi ani de război, iar abordarea judicioasă e menținută în continuare. Doar că, deja, am depășit limitele acceptabile în acțiunile Rusiei, care escaladează ea însăși pas cu pas în agresiunea sa, și la fiecare pas este dezghețată și eliminată o altă nouă condiție limitativă. Așa am ajuns la utilizarea armelor pe teritoriul rus.

Punctul de ruptură l-a reprezentat atât deschiderea noului front în Harkiv, în nord-estul Ucrainei și tentația de a extinde linia de contact prin pătrunderea pe noi zone în Ucraina care nu fac parte din cele trei regiuni formal anexate de Rusia, cât și livrările de echipamente tehnologice de către China pentru complexul militar-industrial rus. De altfel, chiar și nivelul de ambiție anunțat la alegerile recente de Putin drept obiectiv (intermediar) al războiului – recuperearea teritoriilor formal anexate la Rusia și crearea unei zone tampon mai largă decât raza de bătaie a artileriei ucrainene, pe teritoriul ucrainean, firește, nu putea să nu fie declanșator al pasului următor: autorizarea utilizării armamentelor pe teritoriul rus.

Dacă președintele Franței Emmanuel Macron și Cancelarul german Olaf Scholz au prezentat deja acest pas – pe 28 mai, la Meseberg - autorizând lovirea punctelor de lansare a rachetelor către teritoriul Ucrainei și a trupelor de lângă frontieră, care vor ataca iminent statul ucrainean, Președintele Joe Biden a fost mai reticent și mai rezervat. Semnalele au început de miercuri, 29 mai, când purtătorul de cuvânt al Casei Albe a anunțat că politica nu s-a schimbat, mergând la declarația din Republica Moldova de joi, 30 mai a Secretarului de Stat Antony Blinken, care marca deja perspectiva flexibilizării, vorbind despre adaptare și învățare pe măsură ce curge răboiul, și până la confirmarea de sâmbătă, 1 iunie, când partea americană a anunțat utilizarea armelor pe această dimensiune, dar cu limite.

Astfel, limitările care vin și din partea Germaniei și din partea Statelor Unite, la această oră, sunt lovirea rachetelor și lansatoarelor de unde se trage către Ucraina, a avioanelor care au lansat rachete, în zbor, de pe teritoriul Rusiei, dar și a unităților și bazele militare de pe teritoriul rus din apropierea Ucrainei. Regulile rămân ambigue, astfel încât rolul de descurajare credibilă nu a fost pe deplin îndeplinit, dar mesajele elocvente vin să reafirme sprijinul și deschiderea pentru noi creșteri ale ajutorului occidental mergând până la cel care ar însemna implicarea directă sau responsabilitatea directă.

În fapt, avem de a face deja cu maxima precauție. Pentru că, în alte condiții, livrarea/vânzarea de arme către un stat nu incumbă responsabilitatea privind utilizarea acestor arme. Desigur, de data aceasta este vorba despre un stat aflat în război, dar, așa cum o afirmă toată lumea și e consemnată în Carta ONU și dreptul internațional(ca și în Rezoluțiile Adunării Generale a ONU de la începutul războiului, votate cu peste 140 de voturi după veto-ul rus din Consiliul de Securitate) este vorba despre o agresiune militară și un stat, Ucraina, care se apără, un stat îndreptățit să se apere. Deci sprijinirea unui stat care se apără nu antrenează responsabilitatea egală cu furnizarea de arme într-un conflict, precum în Sudan, de exemplu – deși aici și în multe alte locuri, precum Libia, Siria, Republica centr-africană, Mali, Niger - Rusia nu are nici o rezervă în a se implica de o parte în conflict, cu toată forța.

Afirmarea voinței Occidentului de a câștiga războiul din Ucraina

În fapt, toate statele democratice, occidentale, ale lumii libere, oriunde s-ar afla pe glob, au conștientizat și doresc apărarea lumii bazate pe reguli – spre deosebire de lumea bunului plac și a preeminenței forței în relațiile internaționale, cum o cultivă Rusia. Și mai ales doresc să arate că războiul în plin secol 21 nu aduce avantaje, ci doar costuri. Dacă Rusia ar câștiga în Ucraina, în deplină impunitate, atunci războiul ar deveni interesant și util în politica externă și s-ar recurge tot mai des la acest instrument pe multiple meridiane. Or acest lucru este inacceptabil.

Ucraina a dobândit angajamentul NATO că va deveni membru, încă de la București, în 2008, mai mult, va deveni membru direct, fără să mai fie nevoie de etapa MAP, a planurilor de acțiuni. La nivel aliat, se discută perspectiva unui “pod” către accedere în alianță la acest summit, de la Washington, ceea ce ar însemna invitarea Ucrainei în NATO, dar o invitație care se va consuma și va produce efectele la finalul războiului. O asemenea acțiune ar fi consistentă cu hotărârea G7 adoptată în marja summitului trecut, când statele membre au decis să apere Ucraina, să recomande realizarea de acorduri bilaterale de securitate și să asume livrarea de armament și apărarea statului ucrainean dacă, după încheierea actualului război, cineva ar mai ataca Ucraina. Nu e perfect, nu e articol 5, nu e statut de membru, dar e un pas major înainte, în acea direcție. Desigur, hîtrii ar spune să vedem când se încheie sau dacă se încheie vreodată războiul și ce mai rămâne din Ucraina la acea dată.

Pe de altă parte, aprobând utilizarea armamentelor pe teritoriul Rusiei, cu condițiile și limitările respective, statele occidentale își reafirmă angajamentul pentru victoria Ucrainei și semnalizează Rusiei că nu se vor opri în măsura în care Rusia nu încheie ocupația și războiul în Ucraina. Cam aceasta a fost și valoarea de întrebuințare a afirmațiilor președintelui Macron privind posibilitatea de trimitere de trupe în Ucraina, o promisiune, un avertisment și un element de descurajare credibilă, întărite de prezența deja a instructorilor francezi, estonieni și din alte state pe teren, direct în Ucraina, pentru a marca faptul că dezvoltarea pe această direcție este foarte serioasă.

Ce urmează? Eliminarea restricției de a lovi ținte militare pe teritoriul Rusiei, ulterior de a lovi ținte care asigură logistica militară cu arme occidentale – dronele ucrainene au lovit deja și la 1800 km în inima Rusiei, distugând rafinării, depozite de armament și carburant, centre logistice și baze militare, inclusiv aeroporturi de unde au decolat bombardierele care au lovit Ucraina. Apoi se pune problema trupelor diferitelor state, pe baza înțelegerilor bilaterale, prezente pe teren în Ucraina, ulterior realizarea celebrei no flying zone, zona de interdicție aeriană măcar peste Vestul Ucrainei și zonele civile, apărate de statele NATO sau de pe teritoriul statelor NATO. Desigur, în final, dacă lucrurile nu se opresc aici, implicarea cu trupe pe teren, în Ucraina devine obligatorie, pentru a evita ca războiul să ajungă pe teritoriul aliat. Dacă se va reuși evitarea unei asemenea escaladări de către Rusia până atunci, deoarece revizionismul frontierelor în Baltică nu e de bun augur.