Întoarcerea lui Sarkozy, un meci-retur

Toamna franceză devine din ce în ce mai "hot", ritmată nu de expulzări de romi, ca în alte începuturi de septembrie, de octombrie chiar, ci de întoarceri, reîntoarceri, răsturnări de situaţie şi cereri naive de recunoaştere şi legitimitate.

Am avut, pentru prima oară în foarte mulţi ani, parte de o "rentrée littéraire", care nu a pasionat extraordinar de mult. Nici presa, nici publicul. Faţa i-a fost luată, destul de curat-murdar, cum ar spune I.L.Caragiale, de cartea fostei prime doamne a Hexagonului, Valérie Trierweiler, "Merci pour ce moment". Se anunţă, potrivit unei vechi metehne franceze, cele semnate de miniştri maziliţi, Arnaud Monteburg, Aurélie Filipetti.

Nici măcar nu s-ar putea spune că este vina lor, a semnatarilor, pentru prostul gust aruncat pe piaţă şi în lecturile noastre ("trebuie să citiţi cartea doamnei Trierweiler, vă asigur că îl veţi vedea altfel pe preşedinte!"), ci a editorilor şi editurilor care vânează maziliţii/divorţaţii/părăsiţii cu pugnacitatea pe care doar doar prostul gust şi vulgaritatea o pot avea. În detrimentul adevăratei literaturi. Evident, trăim într-o epocă în care literatura nu vinde, dar "tâmpitul maselor" cu televizorul sau cu cărţile (ne)bune, da.

Revenind la preşedintele François Hollande, e greu de sperat că ar putea fi văzut într-o altă lumină dat fiind faptul că sondajele demonstrează că este ...invizibil. Apariţia de ieri seară a fostului preşedinte Nicolas Sarkozy, într-un interviu de  40 de minute acordat canalului de televziune France 2, a demonstrat-o pe deplin.

Comentatorii care au analizat ulterior fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare privire, până în zori, au remarcat că de fapt nu este un om providenţial, nici măcar, nu salvează nimic, nici măcar o dreaptă în derivă (se întâmplă şi la case mai mari, în România de pildă), dar că prezenţa lui nu lasă indiferent. Captează atenţia, federează opiniile, îl iubeşti sau îl deteşti, dar are o prestanţă care nu o are nimeni altcineva în peisajul politic francez.
Chiar când vorbeşte aiurea şi spune prostii mai mari ca el, bineînţeles.

El poate fi cel care va reuni o dreaptă plecată pe apa Sâmbetei, un UMP [Uniunea pentru Mişcarea Populară, dreapta franceză] caracterizat de multiple scandaluri de corupţie şi disensiuni interne între diverşii lideri ai momentului: François Fillon, fostul prim-ministru al lui Sarkozy, Jean-François Copé, actualul preşedinte.... El poate fi singurul care ar putea "bate" actualul preşedinte la viitoarele alegeri prezidenţiale - 2017 - şi foarte lejer, fără niciun efort, doar prin prezenţă.

Este evident însă că nu are, şi aici cei care au subliniat acest lucru au văzut bine, niciun program de viitor, nicio alternativă coerentă (decât cuvântul în sine). Are scuze - "am greşit adeseori în trecut, vrând să fac totul singur" -, idei - "voi organiza referendumuri", dar nu a organizat niciunul în timpul primului său mandat, şi argumente "am chef, dar e şi nevoie să revin". Voilà.

Aşa cum o face când "revine" la fiecare meci al Paris Saint Germain. Ştiam că mergând aseară la meci voi fi în compania preşedintelui. Ca toţi cei care au fost ieri pe stadion. Câteva zeci de mii de persoane pe un Parc des Princes care devine princiar de fiecare dată: publicul îl vede, îl aplaudă, strigă cu el şi înjură arbitrii tot cu el. E popular fiind natural. Poate, până la urmă, exact ceea ce îi lipseşte lui François Hollande, care încearcă, nefiind natural, să devină măcar popular. Olympique Lyon, cea bătută cândva de Astra Giurgiu, a făcut meci nul. Fotbalul, ca şi politica, e chestie de huiduit şi aplaudat. Pâine şi circ, ca la romani. Dar o victorie superbă este întotdeauna de preferat unui meci în care pretendenţii au jucat ca nişte cizme, atunci când promiseseră că vor juca, pur şi simplu.

Franţa mai are deci, de aseară, un os de ros. Toamnă blândă, ziceţi?