Întoarcem foaia. Festivalul de Teatru Radiofonic Grand Prix Nova

Ştiu senzaţia asta de undeva! De unde? Din sala de concerte. Te uiţi către orchestră cu ochii pierduţi în sunete şi la un moment dat distingi ceva: foşnetul imperceptibil al foilor din partitură. Toate întoarse în acelaşi moment. Clip! Şi gata. Armonia continuă.

Dar aici nu e nicio armonie. Sunt voci suprapuse, cu ecou care reverberează... parcă ar fi vreo trei personaje care vorbesc toate deodată. Clip! Se întorc toate foile. Ce titlu au? Peccata mortalis. O producţie care vine din Austria. Pentru neofit, senzaţia e cel puţin ciudată. În spate şi în jur, participanţi din vreo douăzeci de ţări; în faţă, juriul compus din Nils Heyerdahl, Preşedintele Academiei Norvegiene pentru Limbă şi Literatură, Alison Hindell, redactor-şef al Departamentului Teatru al BBC, Ljubo Pauzin, directorul Festivalului Internaţional de Teatru Radiofonic şi Documentar de la Hvar, Croaţia, Alexandru Darie, directorul Teatrului Bulandra, Ilinca Stihi, regizor al Departamentului Teatru.

Toţi se uită cu devoţiune la scriptul în engleză. Asta în timp ce ascultă piese în suedeză, vietnameză... în toate limbile pământului! Iar textele sunt de toate genurile. Cel mai adesea - haioase şi inventive-foc la capitolul efecte şi coloană sonoră. De fapt, aici e şpilul! 85 de ani de radio naţional se sărbătoresc printr-un festival de teatru radiofonic dedicat celor mai noi şi experimentale mijloace: Grand Prix Nova. Aşa da, mod de a sărbători! E prima ediţie din România şi la originea ei au stat multipremianta internaţională a genului, Ilinca Stihi, directorul Departamentului de Teatru Radiofonic, Attila Vizauer şi regizorul tehnic Mihnea Chelaru.

Ilinca Stihi, membră a juriului

Mă gândesc ce o însemna acest nou când e vorba de radio? Ilinca Stihi, membră a juriului, mă lămureşte: Este un moment în care teatrul radiofonic, ca multe alte arte, caută să-şi redefinească graniţele şi profilul ascultătorului. Şi atunci se pun multe întrebări. Este nevoie de un loc al dezbaterilor şi de un loc unde profesioniştii de toate vârstele să se confrunte cu producţiile pe care le propun. De aceea, mă bucur că am venit noi cu această idee înaintea tuturor. Este singurul festival cu această temă din întreaga lume. Şi sper ca Bucureştiul să devină locul de unde te inspiri pentru trendul anului următor în radio.

Ce se mai aude? Să mai ascultăm... Deşi în limbi străine, producţiile au individualitate din belşug. Multe au şi umor, cum ar fi 26 de secole de cioară şi vulpe, în regia rusului Dmitry Nikolaev. Aici se râde mult. Unele, ca producţia suedeză Un spectacol eşuat, în regia lui Dmitri Plax, după Daniil Harms, sunt şi educative, şi haioase în acelaşi timp. Educative pentru cei ce nu cunosc subiectul, haioase pentru cei ce se pot delecta cu ironia inteligentă în care sunt îmbrăcate diferitele straturi culturale.

Grand Prix Nova - festivalul de teatru radiofonic

La sfârşitul zilei, în urechi îmi ţiuie: un cor de copii, zgomot de bombe, soneria de la telefon, o voce de bărbat care s-a înţepenit ca un disc stricat repetând acelaşi mesaj la intervale diferite, un pahar care se sparge, o femeie care plânge.... în sfârşit, o muzică zglobie. Şi asta ar fi nici 1% din ce-am înregistrat pe parcursul zilei. Iar concursul ţine patru. Numai în pielea juriului să nu fii!

Attila Vizauer, directorul Departamentului de Teatru Radiofonic

Pe hol, în micuţa pauză de cafea, poetul şi traducătorul Dinu Flămând opinează că unele texte seamănă cu jurnalele de ştiri. Poate că piesele cu subiecte politice ar trebui prezentate într-o categorie specială. O negresă trece pe lângă noi. Scriitoarea şi traducătoarea Ioana Ieronim, invitată specială la workshopul Ilincăi Stihi, povesteşte despre participanta din Belgia. S-a născut în Ruanda. La trei ani a fost adoptată de o familie de belgieni. Acum lucrează la radio. A ţinut neapărat să meargă în satul în care s-a născut şi să înregistreze sunetele naturale din ţara sa de origine. Ioana Ieronim şi-a terminat povestea. Se gândeşte la workshopul de a doua zi. Despre ce e vorba îmi povesteşte directorul Departamentului de Teatru Radiofonic, Attila Vizauer: Este un pariu al Ilincăi, al lui Mihnea Chelaru şi al lui Mădălin Cristescu. Ei au lucrat împreună la un spectacol radiofonic de treisprezece minute, „Rebecca Files”. Workshop-ul lor propune ca spectacolul să se dezvolte în coloana sonoră a unui film. Există multe filme pe care le poţi asculta fără să te uiţi deloc la ecran. Coloana lor sonoră reprezintă un spectacol radiofonic de sine stătător. Există şi un fel de probă a calităţii unui film: tai sonorul şi te uiţi numai la imagini. Judeci calitatea filmului numai după povestea pe care o deduci din succesiunea de imagini. Cei trei pornesc de la o piesă de teatru radiofonic în care efectele, replicile, muzica pot sugera ascultătorului multe variante vizuale. De fapt, se spune că fiecare ascultător de teatru radiofonic este creatorul propriului său spectacol vizual. Cei trei le propun participanţilor de la workshop ca după ce ascultă piesa de treisprezece minute, fiecare să completeze pe un chestionar ce îşi imaginează, ce elemente vizuale i-au fost sugerate. Apoi, autorii – toţi sunt absolvenţi ai Facultăţii de Film -, propun filmul pe care l-au creat. Este o mare încercare: când se face un film, se filmează o dată, de două ori, de mai multe ori, se trag mai multe cadre care intră în sala de montaj, se montează şi abia după aceea vine coloana sonoră care întregeşte filmul. De data aceasta, colegii mei vor porni de la un exerciţiu foarte dificil: construiesc povestea imaginii în funcţie de coloana sonoră. În definitiv, suntem într-un festival al inovaţiei, al curajului, al experimentului. Marea reuşită ar fi ca în momentul în care cei ce văd filmul să spună: „da, domnule, uite la asta nu m-am gândit. Şi ce bine se potriveşte!”.

Patru piese scurte

Domnul acesta vorbeşte frumos despre colega sa, fără să menţioneze că are şi el două piese în concurs, dintre care una va obţine chiar Premiul al doilea. O producţie de şapte minute dintr-o serie de patru piese scurte după scrieri ale lui Petre Barbu. În centru, unul şi acelaşi personaj, care prinde identitate prin vocea blândă a lui Vlad Ivanov. Scenele izolate devin, prin acumulare, definitorii la nivel existenţial. Secvenţele cotidiene sunt prezentate la jumătatea drumului dintre acuitatea faptului imediat, pregnant prin detaliile auditive care accentuează prezentul micilor momente, şi pedala bine disimulată către un plan general mai amplu. Regia alternează permanent două registre. Dialogul alunecă pe nesimţite în monolog interior, în reflecţie sau în flashback (cu secvenţe de la începutul iubirii).

În prima piesă, Gerul iubirii, un tată îşi duce la şcoală, cu sania, fetiţa de clasa întâi. E ger şi auzim autobuzul plecând chiar din faţa lor. Iubirea tatălui devine evidentă cu fiecare moment scurs. La fel de clar însă se vor percepe, în pandant, stingerea entuziasmului de tinereţe şi domolirea afecţiunii faţă de soţie. Contrastul dintre rememorata frenezie de început, când se plimba cu iubita prin ger fără să-i pese, şi momentul actual, „când n-ar mai ieşi pe o vreme ca aia nici dacă ar ploua cu cârnaţi”, strecoară subliminal, printre replicile afectuoase pe care le schimbă cu fetiţa, un acut sentiment al îmbătrânirii.

În a doua producţie, Rolul vieţii mele, familia „dintr-un sat prăpădit din Sudul Moldovei” se află în aşteptarea lui Moş Crăciun. Cântă colinde. Pentru mai mult realism, greşeşte şi o ia de la început. Impactul e sporit de zgomotele de stradă şi de vântul care se aude când tatăl iese să se costumeze în Moş Crăciun. Cei doi soţi schimbă replici scurte. Soţia, Andreea Vasile, se arată solară, cu voce proaspătă şi infuzie de bonomie. Glasul lui Vlad Ivanov respiră, aşa cum o face de fiecare dată, un firesc al omeniei. Ca în toate cele patru piese, interpretul marchează diferit registrele: una e vocea de dialog, cu totul alta, cea de monolog interior. De data aceasta, despre visul de tinereţe al personajului de a deveni actor. De aici, intertextualitate, trimiteri şi referinţe livreşti (care nu fac neapărat corp comun cu întregul), la autori, la actori, la personaje din Hamlet. Costumarea tatălui în Moş Crăciun devine un bun prilej de a inventaria subtil reducţiile pe care i le-a dictat existenţa, contrastul dintre visul abandonat al actoriei şi rutina domestică.

În a treia producţie, La o crâşmă din Fundeni, găsim personajul comandând o cafea. Pe fundal, se aud Ştirile de la radio. Dialogul cu barmanul nu lasă deocamdată să se presimtă motivele pentru care bărbatul se află acolo. Amestecul dintre monologul interior şi planul diurn e subliniat de mici zgomote: ceaşca pusă pe farfurie, sorbitura de cafea etc. Reflecţiile se învârt în jurul doctorilor, în special al chirurgilor. Spre deosebire de prima parte, când în evidenţă ieşea molcomirea dragostei faţă de soţie, acum, că viaţa acesteia e în pericol, bărbatul negociază cu Dumnezeu. Disperat, îi oferă argumente dostoievskiene: „Sunt atâţia criminali, violatori şi tu vii să-mi iei sufletul-pereche”. Secătuit, sfârşeşte în plâns sub privirile consolatoare, dar şi vodca oferită de barman: „Doamne, Dumnezeule, ai milă de ceea ce a creat mâna ta”.

Cea care a obţinut Premiul al doilea la Grand Prix Nova este a patra piesă, Vai, sărmanul tată!. Faţă în faţă cu dimensiunea metafizică (la propriu, dictată de deshumarea de şapte ani a tatălui), perspectiva se lărgeşte, relativizând pe loc toate faptele dintr-o viaţă obişnuită. Regăsim personajul, de data aceasta, aducând vin şi mâncare pentru gropari. Interlocutorul de acum este groparul-şef (un bun prilej pentru referirile la personajul cu aceeaşi ocupaţie din Hamlet, împănate chiar cu un „Vai, sărmane Yorick!”). În contrast cu livrescul amintit, groparul (Dan Tudor, sută la sută natural) are intervenţii vii şi punctuale: „Auăleu, că mocăit mai eşti!”.

Pe de o parte, suprapunerea rugăciunii de la parastas cu reflecţiile personajului în timp ce se roagă, apoi cu zgomotele tipice - pahare, hârtii care foşnesc, oftatul lui, smârcâitul nasului -, aduce viaţă şi complexitate tabloului general. Pe de altă parte, parcursul existenţial al celor patru piese câştigă din nou amplitudine graţie retrospecţiei. Aici obiectul acesteia va fi tatăl personajului, care, atunci când îi cunoscuse iubita, în loc de orice observaţie, se rezumase la calculul celor două salarii din cuplu. În spatele celor patru secvenţe, din care fiecare va avea un grad de semnificare voit ponderat, se ghiceşte fluidul existenţei unui om obişnuit. Prin acumulare, faptul banal devine revelatoriu pentru modul de viaţă al unui tip uman familiar, uşor recognoscibil şi cu atât mai convingător când se exprimă prin vocea caldă, adânc umană a lui Vlad Ivanov.