Interviu cu George Roca: povestea unei identități diasporene între literatură și jurnalism

George Roca este unul dintre cei mai activi promotori ai culturii românești în diaspora. Stabilit de mai multe decenii în Australia, a reușit să construiască, prin activitatea sa de jurnalist, scriitor și editor, o punte între comunitățile românești răspândite în lume și publicul din țară. A publicat poezie, proză, interviuri și articole, coordonând totodată numeroase reviste și inițiative culturale care au adus împreună scriitori români din diverse colțuri ale lumii.

Interviul de față se înscrie în cercetarea mai amplă privind identitatea celui care are mai multe identități, reflectată în literatura recentă a diasporei. În centrul discuției se află întrebări esențiale despre cum se construiește o voce literară și jurnalistică atunci când autorul trăiește între culturi, despre legătura dintre memoria personală și cea colectivă, despre transformările prin care trece comunitatea românească din străinătate și despre felul în care literatura și jurnalismul se întâlnesc pentru a oferi o imagine nuanțată a diasporei.

Ciprian Apetrei: Ce v-a determinat să emigrați în Australia și cum a influențat această experiență parcursul dumneavoastră personal și literar?

George Roca: Distinse domn, va mulțumesc pentru cuvintele frumoase pe care le-ați prezentat în prefața acestui interviu. Am să încerc să vă răspund în detaliu la întrebări.

Ce m-a determinat sa emigrez? Motivul principal a fost dorința de a cunoaște lumea, de a vedea cum trăiesc alți oameni stabiliți în diferite părți ale lumii. Desigur că nu am plecat de bine din țară. Am avut unele probleme politice, apoi am simțit o marginalizare pe care mi-au pregătit-o autoritățile comuniste. Am făcut parte dintr-un grup care s-au simțit nemultumiti de viața și problemele create de cei la putere. Ne-am afiliat mișcarii „Paul Goma” și fiind uniți am primit majoritatea pașapoarte. Asta se întâmpla prin 1978. După doi ani de așteptări, tracasări și repercusiuni am primit mult doritele pașapoarte. Am cerut sa plec în Australia deoarece era la capătul lumii... la antipozi.

Am părăsit România, cu mare durere în suflet, pe data de 8 august 1980. Cu banii obținuți de la autorități, după confiscarea apartamentului proprietate personală din București, am putut să îmi cumpăr un bilet de avion one-way București-Sydney, cu compania americană PanAm. Și astfel mi-am început aventura. De ce PanAm? Pentru ca era singura companie cu birouri în Bucuresti care accepta lei românești pentru cumpararea biletului de avion spre Australia. Am avut noroc... căci mă ducea (și) prin Statele Unite... unde aveam drept de escală un an. Eu am stat doi ani! Legal desigur!

După întrerupere de 3 zile la Londra, am ajuns la  New York și m-am oprit! Motivația!? În primul rând că aveam mulți prieteni și colegi stabiliți acolo. Mi-a plăcut orașul, oamenii, totul... Am și lucrat acolo și am câștigat dolari adevărați, Cu toate că primele salarii au fost cam mititele, fiind plătit cu (doar) 1.88 USD/pe oră. Totalul pe săptămâna nu depășea o sută de dolari. Dar mai apoi am câștigat experiență de lucru și remunerația a fost ascendentă. Aș fi vrut sa rămân în America, dar aveam în pasaport o viză de reședință permanentă în Australia. Am plecat din Orașul Marelui Măr cu regret... dar nu înainte de a da o raită prin Florida, la Miami, Fort Lauderdale, Tampa... Apoi, de acolo am făcut saltul în California, unde am colindat câteva zile prin Los Angeles, Hollywood și Beverly Hills. De acolo zburat, tot cu PanAm-ul, în Arhipelagul Hawaii, la Honolulu, în insula Oahu. Am stat la Waikiki o săptămâna. Am bătut insula în lung și în lat... Am intrat chiar și în vulcanul dormant de acolo.

Apoi, din nou pe avion, am ajuns la Auckland în Noua Zeelandă, numită de băștinașii maori, Aotearoa, sau Țara Marelui Nor Alb. Mi-am cumpărat un bilet de tren de circuit, valabil două săptămâni și am început „cucerirea” turistică a acelor meleaguri. Am făcut escale la Rotorua-Wellington-Picton-Dunedin-Cristchurch-TeAnau-Qeenstown-Invercagill și retur la Auckland, de unde, mai apoi, am aterizat la Sydney, în Țara Cangurului.

Mi-am căutăt o slujbă, sau chiar mai multe... și iată-mă după 43 de ani tot acolo! Îmi place Australia la nebunie...

Am uitat și de Big Apple, adică de New York City. Punctum! Ei, am mai dat iama pe-acolo de câteva ori pe parcursul anilor. Dar sa trecem la întrebarea profundă, cea despre literatură. În aceea perioadă existau la Sydney câteva societăți românești care produceau și „presă”, adică niște buletine de informații... scoase cu greu și mare trudă. Unele aveau doar patru pagini, altele 32. Erau destul de primitive, dar făcute cu mare suflet și dedicație. De obicei produse de neprofesioniști. Pot enumăra câteva din perioada anilor ‘80: Buletinul ARA (Asociația Românilor din Australia), apoi Buletinul Asociației „Unirea”, Jurnalul Bisericii „Sfânta Maria” din Sydney, ziarul Carpați...

După anii ‘90 au apărut mai multe publicații în limba română precum: revista „Mihai Eminescu”, „Căruța cu povești”, revista „Iosif Vulcan”, „Magazin Românesc”, „Spirit Românesc” (unde am fost redactor șef). La olimpiada din anul 2000, ținută la Sydney, am scos o revistă personală numită „Jurnal Olimpic”.      

Cum v-a influențat experiența australiană construcția identității literare? Există teme care provin direct din contactul cu spațiul și cultura Australiei?

G. R: Vreau să specific de la început un lucru, sau de fapt o atitudine! Niciodată nu m-am considerat scriitor australian de limba engleză. Am lăsat locul celor care cunosc această limbă nativ sau prin educație profundă. Aici la antipozi s-a simțit nevoia și de puțină literatură română!

Și am încercat, m-am comformat... și deseori am avut succes cu scrierile mele în română. Deseori mi-au demonstrat acest fapt românii stabiliți aici, și nu numai, sălile pline la spectacolele românești de muzică și poezie, la lansările de carte sau la diferite întruniri organizate de Ambasada Română din Canberra, Consulatul General din Sydney, sau evenimentele organizate de diferitele societăți românești de aici. Desigur câteva cărți de poezie (mi) le-am tradus și în engleză...

La sub-întrebarea a doua vă răspund deschis... Desigur că există teme care provin direct din contactul cu spațiul și cultura australiană! Doar am trăit atâția ani aici, am câștigat obiceiuri, metehne, influențe... Am scris jurnale de călătorie australiene, am scris povestiri despre cei de aici, povești despre cultura aborigenilor... articole politice, eseuri despre tradițiile locale, despre personalități care nu erau de origine română...

Credeți că putem vorbi astăzi despre o „literatură a diasporei românești” sau mai degrabă despre o sumă de voci individuale, unite doar prin experiența migrației?

G. R: Desigur! Literatura diasporei românești este vastă, enormă... Nu vreau să încep doar cu Cioran, Eliade, sau Ionesco... Pot cita dadaiștii lui Tristan Tzara care au influențat atâtea culturi ale Europei... La Honolulu l-am avut pe Ștefan Baciu cu distinsa lui revistă românescă „Mele”; la Sydney pe Emil Boz; în Germania pe timișoreanca Herta Muller, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură; În Peru, la Lima pe Grigore Cugler, faimosul Apunache; la New York pe Norman Manea; în Spania Mihai „Miguel” Gane, cel mai bine vândut poet spaniol contemporan. Ne  putem mândri cu faptul că avem mulți producători de literatură originari din țara noastră!

Apoi poeții sau scriitorași răsăriți peste noapte în diferite colțuri ale lumii... tot de origine română... Eu zic că migrația nu are o influență prea mare în dezvoltarea literaturii în afara perimetrului național. Cine are curaj, intenție, vocație, viziune și talent... prevalează și se afirmă pe plan literar. Desigur trebuie să aibă și mentori, îndrumători, profesori, critici literari... și public: admiratori, cititori care să-i aprecieze, să îi citească. Debutanții sunt ca niște flori care îmbobocesc... Unii se dezvoltă, alții se ofilesc!

Am exemple concludente cu producători de literatură română stabiliți în Australia. Pe dânșii îi cunosc, i-am studiat, i-am citit... Majoritatea au început să-și dezvolte scrisul literar pe aceste meleaguri. La început și-au făcut debutul prin diferite publicații românești din țară, de aici sau din alte țări. Apoi au prins curaj, și și-au publicat scrierile într-o carte, sau mai multe. Am să enumăr câțiva scriitori talentați româno-australieni: Daniel Ioniță, Smaranda Kafka, Anișoara Laura Mustețiu, Dumitru Ionescu-Vrăneșteanu, Benoni Todică, Mariana Liță, Marius Ghinescu, Ovidiu Adrian Oprea, Ioan Miclău-Gepianu, Mihaela Cristescu, Octavian Sărbătoare, Teodor Bucea, Loredana Tudor-Tomescu, Dorian Stoilescu, Dorina Bugariu-Petre, Iulică Țenea, George Mițin-Varieșescu și alții...

Ați observat în ultimii ani o trecere de la entuziasmul amator, specific începuturilor, către un scris literar și publicistic profesionist în diaspora? Care ar fi indicatorii acestei maturizări?

G. R: Desigur! Toți am fost amatori! Cei care au avut talent și și l-au perfecționat, au studiat literatură, sau elemente de creație literară, s-au conformat unor reguli academice referitoare la scris, au avut curajul să colaboreze cu o revistă, să facă parte dintr-o antologie, sau chiar să scoată o carte, au fost apreciați și au devenit cunoscuți. Și astfel s-a făcut trecerea de la amatorismul literar la cel profesionist. Apoi, câștigând experiență, maturizarea literară s-a făcut pe parcurs.

Pe parcursul anilor, am colaborat cu mulți debutanți care cu timpul au prevalat și au devenit scriitori profesioniști...

Din perspectiva dumneavoastră, identitatea multiplă a scriitorului diasporean este mai mult o resursă creativă sau o dificultate în conturarea unei voci unitare?

G. R: Aș putea spune că ambele enunțuri sunt valabile! Mulți, la început, scriu să se exprime, să își audă vocea, sentimentele, să le facă cunoscute și altora, iar mai apoi, prinzând gustul scrisului, încep să se sofistice, să abordeze și alte idei sau subiecte într-un spectru mai larg.

De obicei se aliniază unor curente literare, grupări, sau cenacluri, pentru o eventuală colaborare, cunoaștere sau studiu.

Cum se reflectă memoria colectivă și personală a comunității românești din diaspora în textele publicate în reviste? Există riscul idealizării excesive a „României de acasă”?

G. R: Culmea este că în majoritatea textelor publicate în reviste predomină articole cu tentă personală, studii sau narațiuni despre locurile unde s-au stabilit acești emigranți/scriitori. Dar deseori își aduc aminte de țara mamă, de meleagurile strămoșilor și atunci scriu despre evenimente istorice, patriotice care aparțin de acea „Românie de acasă”. Asta se intâmplă atât în poezie cât și în proză.

Am citit atâtea poezii, studii sau povestiri minunate despre țara „aceea” pe care am părăsit-o voluntar sau involuntar.

În calitate de jurnalist, ați fost un martor atent al comunității românești din străinătate. Ce schimbări majore ați observat în ultimele decenii în modul în care românii își definesc identitatea?

G. R: Consider că, până în 1989, românii strămutați pe alte meleaguri erau mai sentimentali. Poate pentru faptul că se puteau reîntoarce mult mai greu la matcă...

Acum, sentimentele de durere, de izolare, sau de exil au dispărut. Lumea a devenit mai globalizată... Planeta Pământ e mai ușor de cucerit!

Apoi, prin emigrarea masivă a câtorva milioane de români, acești au devenit cunoscuți, apreciați chiar în țările unde s-au stabilit. Acest fapt le-a dat o singuranță, o prestanță, o recunoaștere națională. Au creat comunități mari în multe state europene, definindu-și identitatea țării de origine.

O altă motivație este că nu își uită limba țării de unde au plecat. Majoritarea țărilor democratice le oferă drepturi, precum școli cu predare în română, emisiuni de radio sau televiziune, cluburi, posibilități de a candida la viața politică. Au dreptul să își expună talentul, specificându-și proveniența etnică, sunt admirați când fac lucruri frumoase, fapt care le poate aduce nu numai lauri, glorie și onoare dar și satisfacții personale, bucurii, recunoștință și mândrie.

Colaborați și dialogați constant cu scriitori români din diverse colțuri ale lumii. Cum reușește această rețea culturală să creeze un sentiment de apartenență, dincolo de distanțe și frontiere?

G. R: Pot afirma că pe parcursul anilor, de când mă ocup de promovarea literaturii române din emigratie, dar și din țară, am creat legături serioase cu aproape două mii producători de literatură română: poeți, scriitori, eseiști, critici literari, jurnalisti, universitari... ba chiar și tineri dornici să se afirme. Interesant este faptul că pe majoritatea acestora nu i-am întâlnit fizic, dar am avut cu dânșii o corespondență vastă.

În revistele pe care le-am condus am publicat peste zece mii de materiale primite, proză, poezie, etc. Am pe Facebook, câteva zeci de albume cu fotografii prelucrate artistic, printre care și scriitori și poeți cu care am colaborat. Le-am oferit și altor reviste românești pentru a le avea în baza lor de date, sau pentru a le atașa la materialele pe care doresc să le publice.  

Care considerați că este legătura dintre jurnalismul și literatura diasporei? Cum se influențează reciproc aceste două forme de discurs cultural?

G. R: Consider ca această legătură merge mână în mână! Fără scriitori jurnaliștii ar muri de foame, iar fără jurnaliști scriitorii ar rămâne în anonimat. Mă refer la literatura pură. Restul materialelor promovate în unele reviste, precum politică, sport, cancanuri nu aparțin de domeniul meu.

Literatura diasporei se dezvoltă vertiginos și datorită internetului. E facil, respectiv ușor, să îți creezi un spațiu de publicare pe net, un blog sau chiar o revista electronică. Astfel, din orice colțișor la globului pământesc poți să prezinți o creație literară în limba română. Și în felul acesta se creează o simbioză între „jurnalismul” electronic și literatura diasporei, care poate fi promovată sau prezentată de oriunde și de orice novice cu aspirații literare. Desigur că Inteligența Artificială (AI) îl ajută în mod glorios. Mă refer la concepție, corectură gramaticală, ajustarea scrisului...

Ce ați dori ca publicul din România să înțeleagă mai bine despre scriitorii care trăiesc și creează departe de țară?

G. R: Aș vrea să recomand tuturor diasporenilor care au aspirații sau aptitudini literare să își învingă teama și să-și facă cunoscute producțiile literare... oricât de ageamii se cred! Le garantez că în timp se vor sofistica, vor câștiga experiență, fapt care le va aduce multe satisfacții.

Cei din România ar trebui să înțeleagă că „frații” lor plecați peste hotare, au aceleași dorințe și sentimente sufletești, naționale și patriotice, precum cei rămași acasă... că nu au uitat vesurile bardului Alexei Mateevici: „Limba noastră-i numai cântec/ Doina dorurilor noastre/ Roi de fulgere, ce spintec/ Nouri negri, zări albastre//” și nici pe cele scrise în urmă cu aproape două sute de ani, ale minunatului poet și memorialist, Gheorghe Sion: „Mult e dulce și frumoasă/ Limba ce-o vorbim/ Altă limbă armonioasă/ Ca ea nu găsim//...// Românașul o iubește/ Ca sufletul său/ Vorbiți, scrieți românește,/ Pentru Dumnezeu!”.

Diasporeni, să nu uităm asta, în ori ce colț de lume ne-am afla!