INTERVIU Arhitectul Stephan Braunfels, despre arhitectura de azi şi cea de mâine

0
0
stephan braunfels foto sanda visan
Arhitectul Stephan Braunfels la conferinţa „Cities of Tomorrow” organizată la Bucureşti de Camera de Comerṭ ṣi Industrie Româno-Germană ṣi revista Zeppelin   FOTO Sanda Vişan

Cine îl cunoaṣte pe arhitectul Stephan Braunfels poate spune că a făcut cunoṣtinṭă cu un adevărat aristocrat al spiritului. Aṣa l-am perceput eu, când l-am întâlnit la conferinṭa “Cities of Tomorrow”, organizată la Bucureṣti, cu o lună în urmă, de Camera de Comerṭ ṣi Industrie Româno-Germană ṣi de revista Zeppelin.

A fost invitatul special al celei de-a doua ediṭii a acestui forum de sorginte europeană, în care specialiṣtii –urbaniṣti, arhitecṭi, oameni de afaceri ṣi edili- reflectează la felul în care se naṣte viitorul oraṣelor.

Dar, în măsura în care creaṭiile vorbesc despre creatorii lor, aṣ spune că îl ṣtiam pe arhitectul german de mai mulṭi ani, de când m-au cucerit transparenṭele profunde ale noilor clădiri ale Parlamentului German din Berlin, premiatele sale creaṭii, inaugurate în primii ani ai mileniului 3. 

Limpezimea politicii?

Sanda Viṣan - Sunteṭi autorul a două clădiri impresionante, între multe altele, la fel de originale: cele destinate birourilor, comitetelor, bibliotecii ṣi depozitelor  Parlamentului German din Berlin. În total, o suprafaṭă de 146.000 m2.  Această realitate arhitecturală mă face să vă întreb dacă vedeṭi vreo conexiune directă între arhitectură ṣi politică.

Stephan Braunfels - Dacă mă întrebaṭi acest lucru tocmai la Bucureṣti, în oraṣul palatului lui Ceauṣescu, care este acum Parlamentul ṭării, vă voi spune că arhitectura este întotdeauna politică. Iar acest fapt poate fi observat în orice oraṣ european. Dar ṣi sensul folosirii arhitecturii poate fi schimbat: poṭi avea un parlament democratic, în palatul dictatorului. Trebuie însă să vă spun că mie îmi place arhitectura Casei Poporului.(FOTO Paul Löbe Haus - spaţiu dedicat birourilor comitetelor, Parlamentul German din Berlin, 2001)

creatiile arhitectului stephan braunfels

S.V.- Vă place?

S.B. - Da. Dar desigur că eu n-am trăit în Bucureṣti, în acea vreme. Când am avut uriaṣa ṣansă de a construi imensa clădire nouă a Parlamentului din Berlin, care a fost un proiect al guvernului, după căderea Zidului ṣi reunificarea Germaniei, desigur că intenṭia mea a fost să ridic o clădire democratică. E foarte deschisă, are multe suprafeṭe vitrate. Este sticlă prin care poṭi privi înăuntru ṣi în afară. Toate birourile comitetelor sunt astfel aṣezate, încât parlamentarii pot vedea oamenii pe stradă, iar aceṣtia îi pot ṣi ei privi pe parlamentari, la lucru.Se creează senzaṭia că aproape ṣi-ar putea da mâna.

S.V. - Dar nu se creează astfel în rândul parlamentarilor ṣi un sentiment de supraveghere permanentă? Căci trebuie să-ṣi controleze postura, să-ṣi păstreze ordine pe birou si câte altele.

S.B. - Aṣa este. Parlamentul este o clădire foarte transparentă ṣi unora dintre parlamentari nu le place acest lucru, fiindcă cei din partidul advers se pot uita în biroul lor, ca să vadă cine îi vizitează. Această transparenṭă a fost o provocare politică pentru arhitect.

image

Paul Löbe Haus - spaţiu dedicat birourilor comitetelor, Parlamentul German din Berlin, 2001

De asemenea, clădirea, care este un adevărat simbol al reunificării Germaniei, se bucură de o amplasare unică, pe malurile râului Spree, chiar pe fosta graniṭă dintre Germania de Est ṣi cea de Vest, dintre Berlinul de Est ṣi cel de Vest, dintre Europa de Est ṣi cea Occidentală. Cred că e singurul complex arhitectural din lume, astfel aṣezat pe un râu. Clădirea este un pod între Est ṣi Vest.

S.V. - Are o valoare simbolică.

S.B. - Da, o valoare simbolică unică în lume, care a reprezentat o ṣansă pentru arhitect. Aṣa că am încercat să arăt aceasta în fiecare detaliu. Nu există doar poduri între cele două părṭi ale complexului, ci ṣi scări ce coboară în apă, din ambele părṭi, astfel încât să creeze iluzia că poṭi trece prin apă. Aceasta a fost o graniṭă plină de evenimente tragice, mulṭi oameni au murit chiar aici. Zidul separa cele două Germanii ṣi singura gaură în Zid era râul. Aṣa că mulṭi oameni au sărit în apă, încercând, cu preṭul vieṭii, să înoate spre libertate. Mulṭi au fost uciṣi.

Clădirea “urmăreṣte” malurile estic ṣi vestic ale râului, ce se reflectă în geamurile ei, spre înaltul cerului.Sunt multe imagini simbolice în această arhitectură. Este o situaṭie unică.

image

 Marie Elisabeth Lüders Haus, Berlin, 2003

Estul ṣi Vestul

Profesorul Stephan Braunfels s-a născut în 1950, atunci când Germania era deja divizată între blocul comunist ṣi cel occidental, chiar dacă semnul dureros al împărṭirii ṭării, Zidul de la Berlin, nu fusese încă ridicat. S-a întâmplat în 1961, pentru a opri astfel fuga redegiṣtilor spre lumea liberă. Trei milioane ṣi jumătate de est-germani reuṣiseră să treacă în Vest, înainte de ridicarea lui. După, doar cinci mii au mai încercat. În 1989, odată cu căderea Cortinei de fier ṣi cu eliberarea Estului Europei, germanii au atacat acest simbol al separării, transformându-l în bucăṭi de amintire ṣi apoi în praf.    

S.V. - Credeṭi că Germania este acum reunificată cu adevărat?

S.B.  - E nevoie de mult timp. Diferenṭele între sistemul capitalist si cel comunist au fost atât de mari, au schimbat modul de gândire al oamenilor într-o măsură atât de importantă, încât se simt chiar ṣi azi, după 25 de ani. Practic cele două Germanii au fost divizate mai mult de 50 de ani ṣi acest lucru se vede în caracterele diferite ale oamenilor. Cred că mai e nevoie de încă 25 de ani, pentru o reunificare autentică.Numai la cei tineri, care au crescut după căderea Zidului, nu se mai simte diferenṭa. Dar la cei mai în vârstă, din Berlinul de Est ṣi de Vest, se simte că au crescut în ṭări diferite. E tragic, fiindcă ṣi-au pierdut cea mai importantă parte a vieṭii, iar amărăciunea le-a otrăvit sufletele. Incet, reunificarea pătrunde ṣi în inimile ṣi sufletele oamenilor.

S.V. - Diferenṭa între cele două sisteme poate fi observată ṣi în ṭesutul arhitectonic al oraṣelor, la care aṣ vrea să ne referim, fiindcă tocmai am participat la o conferinṭă dedicată oraṣelor de mâine.

S.B. - În toate ṭările estice, arhitectura este diferită, fiindcă reflectă profilul regimurilor respective. In faza de început a sistemelor comuniste, exista acea arhitectură pompoasă, cum avem în Aleea Karl Marx din Berlin, sau cum aveṭi aici arhitectura ceauṣistă, care este foarte asemănătoare. Este o arhitectură “de dictatură”, similară celei naziste. Dar este o arhitectură impresionantă ṣi uneori este chiar de bună calitate.

S.V. - Bună, din punct de vedere funcṭional?

S.B. - E mult spaṭiu, coridoare lungi...

S.V. - Uṣi imense...

S.B. - Dar este totuṣi arhitectură, nu sunt doar clădiri. I-a interesat să exprime ceva. Astăzi poṭi vedea multe clădiri lipsite de un concept arhitectural, fiind doar maṣini capitaliste de făcut bani.

S.V. - Doar investiṭii.

S.B. - Aceasta a fost o problemă după căderea Zidului: în oraṣele din ṭările estice nu au avut experienṭă ṣi au construit la început aṣa-zise clădiri moderne, de obicei din sticlă albastră oglindă, de care râdem azi. Este o arhitectură tipică, apărută după căderea Zidului, în primii zece ani. Ieftină ṣi urâtă.

Acum lucrurile stau mai bine. M-am plimbat prin Bucureṣti ṣi am văzut multe clădiri moderne, unele construite, cred, în ultimii doi, trei ani. Acelaṣi lucru s-a întâmplat ṣi in Germania de Est: ce a fost construit în prima decadă nu este chiar de calitate. Viitorul acestor oraṣe abia începe.

Vechiul şi noul

Mare iubitor al clădirilor istorice, arhitectul Stephan Braunfels nu a ezitat să îmi indice ca loc de întâlnire, pentru acest interviu, Grand Hotel Continental de pe Calea Victoriei, unde fusese anterior cazat. Nu mă mir că eleganta clădire, de renaṣtere germană, i-a rămas în amintire, alături de calitatea serviciilor.  

S.B. - Eu am crescut în oraṣe vechi, părinṭii mei sunt istorici de artă, aṣa că arhitectura veche a fost întotdeauna pentru mine o parte importantă a arhitecturii. Îmi plac mai mult oraṣele vechi decât cele noi ṣi cred că majoritatea oamenilor simt la fel: ridică clădiri moderne, dar iubesc oraṣele vechi.

Aceasta este una din marile provocări ale viitorului: cum să integrăm arhitectura modernă în oraṣele istorice. Se poate crea arhitectură modernă extraordinară. Nu sunt un susṭinător al copiilor după vechile clădiri. Cel mai bine este să păstrăm arhitectura istorică, să renovăm vechile construcṭii.

creatiile arhitectului stephan braunfels

Volksbank în Gifhorn, 2009

Am văzut multe clădiri de patrimoniu în Bucureṣti: minunate, dar nerenovate. Proprietarii aṣteaptă moartea clădirilor. E oribil ce li se întâmplă acestor fantastice clădiri.

Trebuie să spun că sufletul oraṣelor sunt tocmai clădirile istorice. E nevoie de un anumit procent de arhitectură veche, pentru a o pune în valoare pe cea nouă. Nu trebuie să uităm că un oraṣ construit numai din clădiri noi este plictisitor, lipsit de suflet ṣi neiubit de nimeni.

Trebuie să ne îngrijim de vechile clădiri, fiindcă e nevoie de ele, într-o proporṭie de 50%. Este evident că, dacă ridici o clădire nouă fantastică, lângă una veche, la fel de extraordinară, chiar ṣi clădirea modernă arată mult mai atrăgătoare. Dacă o aṣezi însă tot lângă una modernă, nu mai e la fel de atrăgătoare. Alăturarea vechiului cu noul contează.

S.V. - Vorbiṭi de parcă n-ar exista cartierul parizian La Défense.    

S.B. - Este într-adevăr un cartier nou, dar legătura cu vechiul Paris este la vedere tot timpul. La Défense este plasat pe o colină ṣi, dacă priveṣti de-a lungul bulevardului Champs-Elysées, vezi Arcul de Triumf. Această legătură între vechi ṣi nou e permanent vizibilă ṣi probabil că aici este realizată la cea mai vastă scară, din întreaga Europă.

Cumpăraṭi casele vechi!

Absolvent, în 1975, al Universităṭii Tehnice din München, arhitectul german ṣi-a ṣi început activitatea aici, înregistrând un succes remarcat cu planuri urbanistice pentru zonele centrale, a două oraṣe istorice: München ṣi Dresda, acesta din urmă trebuind a fi reconstruit.

Stephan Braunfels a câṣtigat apoi diferite concursuri de arhitectură, care i-au dat posibilitatea să proiecteze clădiri, ce au devenit parte a patrimoniului modern al Germaniei i al altor ṭări,dintre care am ales câteva, pentru a ilustra fotografic acest interviu.

S.B. - A construi oraṣul viitorului sau a asigura dezvoltarea propriului oraṣ nu înseamnă doar a respecta clădirile de patrimoniu, ci ṣi a păstra o anumită proporṭie de arhitectură veche obiṣnuită.

S.V. - Dacă ai norocul să ai clădiri istorice.

S.B. - In Bucureṣti încă le aveṭi. Eu sunt aici a treia oară ṣi unele clădiri pe care le-am văzut acum trei ani azi au dispărut.

S.V. - Dispar case vechi într-o singură noapte.

S.B. - Da. Ṣi nu vorbim de clădirile monumentale, ci de cele mici ṣi cochete. Dacă aṣ avea bani, le-aṣ cumpăra pe toate, doar ca să le salvez.

creatiile arhitectului stephan braunfels

Promotion Center, Qingdao, China, 2011

În Shanghai am întâlnit o doamnă bogată, care aceasta face: salvează vechi case de lemn. Are deja cincizeci, care altfel ar fi fost distruse. Are aici restaurante elegante. Cred că valoarea acestor case va creṣte mult în viitor. Dacă le păstrezi acum, vei câṣtiga peste douăzeci de ani. Cred că o clădire veche va valora atunci cel puṭin de două ori cât una nouă.

S.V. - Dezvoltatorii ar trebui să aibă răbdare!

S.B. - Poate că primăria ṣi legislaṭia ar trebui să ajute. Dacă instituṭiile de bază nu sunt destul de puternice,ca să le protejeze, atunci trebuie să le faci atrăgătoare, să le dublezi valoarea. Ṣi să adopṭi legi neobiṣnuite, dacă trebuie, aṣa cum au făcut ṣi alte oraṣe: dacă păstrezi o clădire veche, primeṣti un teren dublu în altă parte. Altfel, nu văd cum poṭi păstra toate aceste case, care sunt foarte mici, au doar două etaje, sunt deja în ruină ṣi peste puṭin vor fi înlocuite de zgârâie-nori.

S.V. - Pentru a putea face aṣa ceva, îṭi trebuie o administraṭie dinamică.

S.B. - Nu cunosc problemele administrative.

Arhitectura si speculaṭia imobiliară

S.V. - Aṭi spune că Ṣcoala de la Bauhaus se face responsabilă pentru evoluṭia arhitecturii moderne?

S.B. - Aceasta e o mare problemă. Poate fi “acuzată”, deṣi construcṭiile Bauhaus sunt foarte bune. Văd în Bucureṣti o mulṭime de case în stil Bauhaus, chiar mai interesante decât originalele. Dar nu par să fie iubite, aṣa că sunt neîngrijite. Nu sunt nici istorice, dar nici foarte moderne.

creatiile arhitectului stephan braunfels

Bundesarchiv, Berlin, 2008

S.V. - Se plasează într-o zonă incertă, deci ignorată.

S.B. - Deṣi au aproape 100 de ani. Unele din cele mai frumoase case din Bucureṣti provin din acel timp.  Ṣi ele trebuie să fie prezervate.Orice clădire valoroasă devine mai frumoasă, pe măsură ce trece timpul.

S.V. - Dacă e arhitectură de valoare, îi va creṣte cotaṭia.

S.B. - In Germania, aṣ spune că tot ce a fost construit înainte de 1945 este arhitectură de valoare. Arhitectura ṣi-a pierdut treptat calitatea, după sfârṣitul celui de al doilea război mondial, cu cea mai proastă perioadă, între anii ’70 ṣi ’80. Iar apoi a urmat perioada imediată, de după căderea Zidului de la Berlin.

S.V. - Vorbiṭi despre cartierele sociale?

S.B. - Există arhitectură bună ṣi în cazul clădirilor sociale, dar, în general, s-a mers în jos. Am văzut ṣi aici blocuri reabilitate, cu izolaṭie foarte groasă. In Germania se manifestă un curent puternic împotriva acestei metode.

S.V. - De ce?

S.B. - Fiindca izolaṭia distruge arhitectura.

S.V. - E periculoasă ṣi pentru sănătatea locuitorilor?

S.B. - Nu cred. Dar dacă ai o casă astfel izolată ṣi trebuie să deschizi mereu fereastra, pentru a aerisi, s-a pierdut ceea ce aveau casele vechi, anume circulaṭia lentă a aerului spre interior ṣi spre exterior.

S.V. - Dar din punctul de vedere al costurilor la încălzire, sistemul e util.

S.B. - Eu vă vorbesc din perspectivă estetică. Chiar ṣi arhitectura urâtă a anilor ’50 ṣi ’60 arăta mai bine înainte de anvelopare, fiindcă izolaṭia groasă distruge toate proporṭiile.

Mi se pare interesant că în Bucureṣti orice clădire are balcoane, multe dintre ele, rotunde. Oamenilor le place să le închidă cu sticlă, pentru a le transforma în sere. Balcoanele vechi sunt foarte discrete ṣi elegante, dar după izolare ramele sunt uneori mai groase decât sticla. Toate aceste balcoane închise sunt caraghioase ṣi lipsite de eleganṭă. Dar acestea sunt detalii. Important este că Bucureṣtiul mai are o ṣansă, în ciuda distrugerii atâtor clădiri istorice.

E un oraṣ cu personalitate, are un profil, pe care îl poate încă păstra, oprind complet orice distrugere a clădirilor vechi. Nu mai aveṭi prea multe, chiar ṣi cele mai mici sunt importante. Aceste clădiri vechi arată altfel decât cele din Budapesta, Praga, sau Milano.

 Mă întristează constatarea că va trebui să mai treacă zece sau douăzeci de ani, până la oprirea definitivă a dărâmărilor. In acest interval, multe clădiri frumoase vor fi dispărut. Nu ṣtiu dacă există vreo carte despre arhitectura Bucureṣtiului, veche ṣi nouă. Fiecare casă ar trebui însă înscrisă acolo, pentru ca oamenii să devină conṣtienṭi de ceea ce încă mai există sau, din păcate, ceea ce a fost.

Ṣi noi am făcut astfel de greṣeli. Se spune că a doua distrugere a Germaniei s-a produs după al doilea război mondial, când au fost dărâmate de două ori mai multe clădiri decât în timpul războiului.

S.V. - Din ce cauză?

S.B. - Speculatorii. Au dărâmat, ca să construiască ceva mai mare, mai înalt, mai modern. Aceasta e o adevărată tragedie. Germania de Vest este o ṭară complet diferită de ceea ce era acum 80 sau 100 de ani. Ṣi această distrugere s-a întâmplat în timpul reconstrucṭiei Germaniei, ca mare minune economică a Occidentului. In oraṣele estice poṭi vedea mai multe clădiri istorice, fiindcă acolo nu au avut bani, pentru a le distruge. Acum au ajuns finanṭele ṣi acolo.

S.V. - Din nefericire.

S.B. - Mai spun o dată: lucrurile nu sunt bine înṭelese . In vestul Germaniei, clădirile vechi sunt cele mai scumpe, fiindcă n-au mai rămas multe.

Oraṣele viitorului

Proiectele arhitectului Stephan Braunfels îmbină eleganṭa, cu funcṭionalul, respectând tradiṭia locului, pe care o include subtil in planurile sale, ceea i-a asigurat numeroase premii internaṭionale, dar ṣi succesul de critică. Ṣi mereu alte comenzi, de la Muzeul de artă modernă din München, până la recentul Templu al Păcii Lumii Globale, din Nepal.

creatiile arhitectului stephan braunfels

Muzeul de Artă Modernă din Müchen, 2002

S.V. - După parerea dv., ce este un “oraṣ inteligent”, tema conferinṭei la care am participat?

S.B. - E complicat! Dintr-odată îmi dau seama că nu mai am un I-phone, ci un smart-phone. La fel, peste tot se vorbeṣte despre “smart cities”. Nu ṣtiu ce înseamnă “oraṣe inteligente”. Vorbim de oraṣe frumoase, sustenabile, oraṣe verzi, sau toate la un loc?

S.V. - Reformulez: ce viitor au oraṣele?

S.B. - Trăim în secolul urbanizării. E chiar periculos, urbanizarea e prea puternică. In China, urbanizarea distruge ṭara. Inainte, circa 80%  din populaṭie trăia la ṭară. Acum, probabil că 80% trăiesc în oraṣe. Din această cauză aerul e poluat, în China aproape că nu poṭi respira.

S.V. - Ai nevoie de mască.

S.B. - Da. Acum au început să numere oamenii care mor din această cauză.

S.V. - Nici China, nici Statele Unite nu au semnat tratatele pentru reducerea poluării, iar această problemă afectează întreaga planetă.

S.B. - Ṣi în Europa oraṣele se dezvoltă. Eu n-aṣ putea trăi în afara oraṣului. Am trăit întotdeauna în buricul târgului.

S.V. - Sunteṭi un “urban” impenitent.

S.B. - Iubesc oraṣele, spre ele mă simt atras ṣi în călătorii, nu spre munṭi sau lacuri. Găsesc interesant Bucureṣtiul: e un oraṣ relativ nou ṣi frumuseṭea lui trebuie păstrată.

S.V. - Era numit cândva “micul Paris”.

S.B. - Trebuie să-l faci la fel de frumos ca Barcelona sau Viena. Capitala Austriei e unul din cele mai frumoase oraṣe din lume, e greu să concurezi cu el. Dar nici Bucureṣtiul nu stă prost, are multe zone frumoase. In rândul oraṣelor inteligente, Viena se plasează alături de Amsterdam, între primele trei din top. Sunt oraṣe foarte bogate ṣi cu tradiṭii culturale îndelungate. In condiṭii economice mai dificile, e mai greu pentru oraṣe ca Bucurestiul, desigur.

Când vorbim de creṣterea oraṣelor, eu mă gândesc întotdeauna cum pot ele să crească în interior. Oamenilor le place să trăiască acolo. Intâi trăiesc în oraṣ, apoi devin bogaṭi ṣi îṣi iau o vilă în afara oraṣului. Următoarea generaṭie se plictiseṣte în suburbii.

S.V. - Ṣi nu mai vrea să facă naveta până în centru.

S.B. - Da. Aṣa că vor un apartament luxos în inima oraṣului. Nu poṭi să te dezvolṭi aici decât pe înălṭime. Noile tendinṭe nu sunt zgârâie-norii destinaṭi a fi hoteluri sau birouri, ci clădiri rezidenṭiale. E un curent foarte nou în Europa. Ca ṣi în America. Tocmai am fost în Toronto. Au o sută cincizeci de zgârâie-nori în construcṭie, numai condominii. Oamenii vor să iasă pe uṣă ṣi să aibă magazinul aproape, nu să conducă o oră dus ṣi o oră întors. In oraṣ, te poṭi duce la operă ṣi poṭi să revii repede acasă, să te culci.

E o provocare pentru oraṣele istorice, felul în care pot integra zgârâie-norii în interior. Multe oraṣe nu o permit. Acum 20 de ani nici nu se putea imagina aṣa ceva ṣi lumea nu se gândea că poate trăi la etajul 30, în centrul oraṣului.

S.V. - Nimeni în Europa, nu ṣi în Statele Unite.

S.B. - Aṣa e. Nu poṭi avea o terasă sau un balcon mare, la etajul 30. Bate vântul prea tare. Am un prieten la New York, care trăieṣte într-un zgârâie-nori înalt de peste 150 m.Totul e închis, dar se vede tot oraṣul de sus. Nu toṭi apreciază însă, unora le e teamă de înălṭime. E un sentiment ciudat să te uiṭi în jos, la Crysler Building. Ṣi viteza liftului e o problemă, la înălṭime e ca în avion.

Dar cu zgârâie-norii putem aduce viaṭa în interiorul oraṣelor: oamenii locuiesc acolo, nu se duc doar la cumpărături, sau pentru distracṭie. Cred că există un mare potenṭial de dezvoltare în astfel de turnuri. Le avem ṣi în oraṣele medievale, dar la mai mici dimensiuni. Imi plac turnurile, în oraṣe.

Arhitectură ṣi muzică

Arhitectul Stephan Braunfels este nepotul bine-cunoscutului compozitor Walter Braunfels. Neṣtiind că autorul popularei opere “Păsările” este pe jumătate evreu, în 1923 Hitler i-a comandat un imn al partidului. A fost refuzat cu indignare. Rezultatul: în anii următori compozitorul a fost interzis, ca autor de muzică degenerată. S-a retras din viaṭa publică până la terminarea războiului.

image

Turnurile Parcului Santa Lucia, Mexic, 2012

S.V. - Mi-aṭi spus că sunteṭi mare amator de muzică. Această atracṭie vine din familie?

S.B. - Bunicul meu a fost un mare compozitor.

S.V. - Ṣi director al Academiei de muzică din Köln.

S.B. - Da. A fost cel mai bun compozitor german, al romantismului târziu, alături de Richard Strauss ṣi cu acelaṣi succes la public.  A fost însă interzis de naziṣti, fiindcă era pe jumătate evreu. Toată cultura germană era evreiască ṣi aceasta e o mare problemă a culturii germane: au fost omorâṭi evreii ṣi întreaga lor cultură din Germania. Dintre marii compozitori, 90% sunt evrei, în diferite ṭări. Nu ṣtiu de ce se întâmplă aṣa, dar sunt talentaṭi. Acum familia mea nu mai este evreiască.

S.V. - Un motiv ar putea fi că familiile evreieṣti investesc foarte mult în educaṭia copiilor ṣi aceste straturi culturale nu rămân fără efect, dând roade în timp.

S.B. - Poate. Aṣa că am crescut cu muzica în casă ṣi mult timp am vrut să devin muzician. Cred că arhitectura mea este muzicală. Toată lumea iubeṣte muzica.

S.V. - Chiar toată lumea?

S.B. - Poate nu le place tuturor muzica clasică, dar un fel de muzică le place.Probabil că ne naṣtem cu atracṭia pentru muzică. Problema este că tot mai puṭini oameni sunt educaṭi în domeniul muzicii. Ṣi în ṣcolile din Germania, primele victime sunt cursurile de muzică, la nevoie.

S.V. - Chiar ṣi în Germania, unde muzica făcea parte din viaṭa de familie?

S.B. - Nu mai e aṣa în lumea de azi, în care televiziunea a distrus multe. In Italia, de pildă, televiziunea lui Berlusconi a distrus toată ṭara. Mulṭi muzicieni italieni îmi spun aceasta, mulṭi cântăreṭi de operă au emigrat din Italia.

S.V. - Se întâmplă aṣa ṣi în Germania?

S.B. - Nici vorbă.

S.V. - Nu avei un Berlusconi local?

S.B. - Nu. In Germania încă avem 82 de companii de operă.

S.V. - Finanṭate de stat?

S.B. - Da, aṣa este sistemul german: banii vin din impozite. Aṣa a fost structura în Germania, care este o federaṭie de state. Fiecare oraṣ avea propria operă. In Italia, sunt multe opere, dar dacă intri, descoperi că sunt părăsite. A rămas activă La Scala.

S.V. - In ṭara bel canto-ului!

S.B. - Poate că mai sunt acum în Italia vreo zece opere active. In Germania, operele funcṭionează.

S.V. - Ṣi au ṣi public?

S.B. - Da, dar cu dificultate. Televiziunea distruge totul. Noi am avut o televiziune publică extraordinară în Germania, dar de douăzeci de ani, de când a apărut, televiziunea comercială a distrus totul. In Statele Unite predomină televizinile private, ceea ce înseamnă că intelectualii nu se mai uită la televizor. Nici eu nu mă mai uit.

S.V. - A devenit o pierdere de timp?

S.B. - Da. Cu cincizeci de ani în urmă, în copilăria ṣi tinereṭea mea, mă uitam mult la televizor, fiindcă programele erau educative. Azi o mai fi rămas vreun canal mai decent, dar, în general, televiziunea nu mai este decât divertisment. Această tendinṭă e tot mai puternică ṣi aṣa se face că poate la fiecare trei ani, se mai închide o operă sau o sală de concert.Ṣi chiar ṣi în aceste condiṭii, în Germania, încă mai avem 82. Dar, cine ṣtie, poate că într-o sută de ani vor rămâne ṣi în Germania doar 20 de opere.

creatiile arhitectului stephan braunfels

Opera de stat din Berlin, 2009

Majoritatea prietenilor mei sunt muzicieni. Toṭi sunt mai tineri decât mine. Dar publicul de operă este, în majoritate, mai în vârstă decât mine. Eu am 63 de ani. O situaṭie în care doar tinerii muzicieni sunt interesaṭi de muzică, în timp ce publicul devine tot mai bătrân, nu e sănătoasă. Dar am văzut ṣi ṭări în care lucrurile se schimbă: în Canada ṣi America, publicul “întinereṣte”, dar spaṭiile de joc sunt mai puṭine. La New York ai doar Metropolitan-ul, căci City Opera, care avea un program de lucrări mai speciale, nu dintre cele foarte cântate, s-a închis. La Berlin, în schimb, avem trei opere. La fel ṣi la München. Intotdeauna am spus că un mare oraṣ are nevoie de o a doua operă.

S.V. - Poate pentru lucrări de avangardă...

S.B. - Sau pentru compozitori uitaṭi. O a doua operă, ca cea din Londra sau ca cea defunctă din New York, poate avea reprezentaṭii în limba ṭării, nu în original. Am avut ṣi noi în Germania, în Berlin ṣi München. Dar acum nu mai sunt la modă.

creatiile arhitectului stephan braunfels

Centrul de Cultură Zhangzhou, 2012

S.V. - Aṭi lucrat ṣi scenografie pentru operă.

S.B. - Visul meu este să construiesc o operă. Acum am un minunat proiect: prima mea operă, în China.

S.V. - In ce oraṣ?

S.B. - In Zhangzhou, un oraṣ de provincie, de vreo 5 milioane de locuitori, care n-are operă. Au operă chinezească, care este cu totul altceva. Nu au centre culturale, ca ale noastre. Ce proiectez eu nu este doar o operă, ci o scenă multifuncṭională, fiindcă majoritatea oraṣelor din China nu au trupe de operă permanente, ci doar companii în turneu.

In ultimii ani am fost invitat să fac decoruri la câteva opere. Prima a fost “Lohengrin”, o coproducṭie a Festivalului din Baden-Baden, cu Scala din Milano. Aṣa că debutul meu s-a produs la Scala din Milano. Ultima a fost o operă a bunicului meu, iar acum tot pentru o operă a sa voi face decorurile, la Teatrul Colon, din Buenos Aires. Cea mai populară operă a sa va putea fi văzută acolo, peste doi ani. Dar scenografia rămâne un hobby pentru mine.  

creatiile arhitectului stephan braunfels

Fidelio, Duisburg, 2008

Visez să proiectez ṣi o sală de concerte, am făcut deja câteva proiecte, dar, chiar ṣi în Germania, bugetul se dovedeṣte ades insuficient, aṣa că a fost anulată construcṭia.

S.V. - Dv. nu puteṭi reduce costurile, astfel încât să vă încadraṭi în bugetele lor?

S.B. - Capitala cea mai săracă a unui stat din Germania, Saarbrücken, a vrut să-ṣi construiască o sală de concerte, fiindcă nu au nici una. Am primit comanda de proiect. Trebuia să fie ieftină, fiind plasată în interiorul unei fabrici vechi: doar 40 de milioane de euro. Spre comparaṭie, Filarmonica din Hamburg costă 900 de milioane, e cea mai scumpă sală de concerte din lume. De obicei, costurile se ridică la 100-200 de milioane de euro.

S.V. - Filarmonica din Berlin cât a costat?

S.B. - A fost construită acum 50 de ani ṣi a costat 10 milioane. Incredibil! Rămâne ṣi azi una dintre cele mai ieftine.

Saarbrücken nu a avut nici măcar 40 de milioane, aṣa că am proiectat o versiune mai ieftină, de 10 milioane. O sală cu 1500 de locuri, o cutie în interiorul fabricii, foarte minimalistă. Dar n-au avut bani nici pentru aceasta. N-au vrut să cheltuiască. Chiar ṣi în Germania, care e atât de bogată, autorităṭile spun că nu au bani pentru cultură. Au bani pentru orice, dar nu pentru cultură.

S.V. - Sumele menṭionate de dv. acoperă costurile integrale ale construcṭiei?

S.B. - Sigur, totul. Plata proiectului meu este mică.

S.V. - Un arhitect celebru îmi spune aceasta?

S.B. - In Germania, câṣtigurile arhitecṭilor, fie ei celebri sau nu, sunt stabilite prin lege.

S.V. - Sunt limitate?

S.B. - Da. Depind de costurile clădirii. Dacă eṣti foarte bun ṣi construieṣti ieftin, câṣtigi mai puṭin.

S.V. - Dar dacă lucraṭi în afara Germaniei, în China, de pildă?

S.B. - Acolo plătesc chiar mai puṭin decât în Germania. Nu există lege.

S.V. - Inseamnă că puteṭi negocia.

S.B. - Da, dar apoi...

S.V. - Iṭi spun: accepṭi sau renunṭi?

S.B. – Nu. Tu execuṭi ṣi ei nu plătesc. (Râde) Ṣi încearcă să câṣtigi într-un tribunal chinezesc, ca să-ṭi aperi dreptul intelectual! Nu există legea copyright-ului acolo. Singura ṣansă e să fii atât de celebru, încât să spui: întâi să văd banii în bancă ṣi abia apoi încep proiectul.

creatiile arhitectului stephan braunfels

Templul păcii, Lumbini 2013

S.V. - De ce nu vă mutaṭi la Londra, de pildă, unde cred că nu sunt limitate câṣtigurile?

S.B. - Cel mai celebru arhitect din Germania, care construieṣte peste tot, este David Chipperfield. Stă la Londra, dar construieṣte numai în Germania.

S.V. - De ce?

S.B. - Fiindcă nu prea mai e mult de construit în Londra. Clădiri comerciale se ridică, dar culturale, nu prea, fiindcă au totul: muzee, opere, săli de concert. Poṭi desigur construi niṣte zgârâie-nori, dar Marea Britanie nu prea e deschisă pentru arhitecṭii străini. Poate nu e cazul cu cei americani, dar cu arhitecṭii germani e o problemă. Nici o altă ṭară din lume nu are atâṭia arhitecṭi bine pregătiṭi, ca Germania. Dar nu sunt apreciaṭi, sunt consideraṭi plicticoṣi.

S.V. - Vorbim de arhitecṭii de azi? Fiindcă altfel, profesorii de la Bauhaus au emigrat în Statele Unite.

S.B. - Nu există nicio clădire de Mies van der Rohe sau Gropius în altă ṭară europeană.   

S.V. - Există în America.

S.B. - Au emigrat în America, unde au construit câte ceva, dar nu prea mult. Ṣi aceasta datorită faptului că au avut câṭiva sponsori ṣi prieteni la Chicago. Dacă te gândeṣti că Mies van der Rohe a fost poate cel mai important arhitect al timpului său, nu-ṭi vine să crezi că a avut nevoie de prieteni, ca să poată construi în America.

Cea mai cunoscută poveste este cea a clădirii Seagram, din New York. Cred că fiica lui Seagram s-a îndrăgostit de Mies van der Rohe ṣi i-a cerut lui tăticu’ să construiască o clădire după planurile lui Mies. Acesta a avut nevoie de un partener american ṣi i-a cerut asistentului său, care nu era nici măcar arhitect, ci istoric de artă, anume Philip Johnson, să-i devină partener pentru clădire.

Prietenii mei din New York mi-au spus că, atunci când se duceau la celebrul restaurant Four Seasons, din Seagram Building, îl vedeau pe arhitectul clădirii mâncând acolo în fiecare zi, pînă acum câṭiva ani. Le-am spus: nu se poate, Van der Rohe e mort demult. Cine e arhitectul pe care l-aṭi văzut ? Philip Johnson. La New York, toată lumea credea că bătrânul Philip Johnson era arhitectul celebrei clădiri.

S.V. - Ṣi ghidurile turistice îl menṭionează.

S.B. - A fost autor, dar ca partener. Mies van der Rohe nu a putut construi în America decât cu ajutorul lui Philip Johnson.

Viitorul Bucureṣtiului

S.V. - Revenind la Bucureṣti, când mai veniṭi aici?

S.B. - Sper că în curând. Am început să mă îndrăgostesc de oraṣ, iar ca arhitect văd întotdeauna oportunităṭile. La Londra sau Paris nu prea le mai vezi, poate printr-o întâmplare să obṭii un Turn Eiffel ! Aici, în Bucureṣti, sunt atâtea lucruri de făcut. Te poṭi face util. Chiar dacă doar te gândeṣti la oraṣ, sau faci un lucru teoretic. Spre exemplu, acum mă gândesc la cel mai bun amplasament pentru noul centru cultural, despre care vorbea primarul Oprescu. Vor să construiască o sală de concerte.

S.V. - O sală multifuncṭională. Sunteṭi implicat în proiect?

S.B. - Mi-au cerut să mă implic. Nu ṣtiu dacă vor putea să-l construiască. Va fi, desigur, organizat un concurs de proiecte, la care am fost invitat să particip. Ca să câṣtigi, trebuie să participi !

Mă întreb însă dacă au cu adevărat banii ṣi dacă o pot face. Mi-au arătat un teren unde ar vrea să plaseze centrul, în spatele Bibliotecii Naṭionale. Nu prea îmi place locul, e bun, dar nu e foarte bun. Cred că trebuie să fie plasat într-un loc mai important din oraṣ.

Cred că acesta va fi marele proiect cultural al viitorilor 50 de ani, care ar trebui să rezolve multe probleme: nu doar o sală de concerte ṣi de evenimente, ci construcṭia unui simbol al Bucureṣtiului. Palatul lui Ceauṣescu nu poate să rămână singurul simbol al oraṣului. E nevoie de un simbol modern, contemporan, cum este Muzeul Guggenheim din Bilbao, sau Opera din Sydney.

Al treilea lucru la care mă gândesc este legat de ceea ce am aflat, anume că oraṣul este divizat în două părṭi: cea de nord ṣi cea de sud. Toată lumea vrea să construiască ṣi să locuiască în partea de nord, în timp ce sudul pare secundar.

S.V. - Acest aspect se poate schimba, fiindcă hărṭile de risc seismic arată că nordul e în pericol.

S.B. - Ṣi eu, când vin la Bucureṣti, mă aflu mereu în nordul oraṣului. Ṣi aici, unde stăm acum, tot în nord suntem, tot ce e important ṣi frumos e în nord. Aṣa că mă gândesc ca acest centru cultural să ajute la conectarea celor două părṭi, să fie centrul legăturii dintre nord ṣi sud. Aṣa că am găsit ṣi alte amplasamente, pe care trebuie însă să le văd în teren, să înṭeleg dacă chiar funcṭionează.

Aceste lucruri mă interesează mult. Sunt un arhitect care iubeṣte oraṣul, aṣa că vreau să detectez locurile existente, pentru a construi ceva extraordinar, în actualele structuri.



Ultima oră

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite