Însemnări despre poluarea folclorului

Thomas de Quincey a avut fantezia să demonstreze, cu oarecare cinism, în secolul trecut, că asasinatul poate fi, uneori, asimilat artelor frumoase. O tristă secţiune a „artizanatului“ nostru pare decisă să ilustreze, astăzi, reciproca „teoremei“ lui de Quincey: există opere de artă care au toate atributele penale ale asasinatului...

Articol preluat din Dilema Veche

Faţă de un asemenea cinism, mai sumbru încă decît cel al scriitorului britanic, îi va fi îngăduit criticului să-şi părăsească serenitatea glacială curentă, pentru a recurge la instrumentele de percuţie ale mîniei.

Falsificarea folclorului este, la noi, o deprindere mai veche decît s-ar putea crede. Încă din 1925, Blaga deplîngea sporirea îngrijorătoare a numărului celor care „în numele unui tradiţionalism rău înţeles, fac exces de etnografie artistică“. Gafa lor e una rudimentară, născută dintr-o debilă înţelegere a principiului însuşi pe care se întemeiază frumosul. Frumosul e asemenea unei culori care îşi are registrul ei de optimă saturaţie. Dincolo de acest registru, ea este fie diluată pînă la inexpresivitate, fie prea grea, opacă, înecată în propria ei substanţă. Frumosul diluat eşuează în inconsistenţă şi minorat, iar frumosul suprasaturat – în împestriţare de bazar, în şarjă indigestă. Şi într-un caz, şi într-altul avem de a face cu o penibilă agresiune împotriva bunului-gust şi a bunului-simţ.

Artizanatul şi „manifestările“ folclorice în genere oferă specimene ale ambelor excese: giumbuşlucuri decorative inepte, ca şi aglomerări grosolane de „brizbizuri“, „fineţuri“ afectate, stridenţe grosolane, infantile zbenguieli meşteşugăreşti, „poante“ comerciale etc. Pe scurt, în limba lui Caragiale – pe care nu ne putem hotărî să o depăşim odată –, mofturi, mofturi de toate felurile, pentru o clientelă abuziv presupusă a fi una de „moftangii“…

Există, trebuie s-o admitem, o anumită „fantezie“ a prostului-gust. Multă vreme, ba prin anticamerele reprezentanţelor noastre diplomatice, ba prin cine ştie ce expoziţii „naţionale“, se puteau vedea nişte casete de plastic transparent – la scară umană – înăuntrul cărora adăstau, ca într-un sarcofag, manechine ţepene, învestmîntate în simulacre de costum popular. Un fel de folclor la conservă. Adăugaţi la aceasta fustele şi vestele de catifea neagră, peste care strălucesc şăgalnic paiete argintii. Sau suporturile pentru lumînări lucrate în fier forjat, după tipare evocînd pompele funebre. Sau papucii domestici al căror „design“ ezită între opincă şi condur. Sau obiectele de piele – de fapt, de vinilin – ornamentate cu elemente „estetice“ transferate, ilicit, din registrul decorului gîndit pentru obiecte de lemn (tot astfel cum obiectele de lemn ajung să fie „înfrumuseţate“ cu elemente folosite, de regulă, pentru obiectele de pînză). Foarte prizate sînt ogrăzile miniaturale, cu gărduleţ, fîntînică şi pomişor, excelente pentru colecţiile de suveniruri ale naivilor sentimentali. De altfel, un procedeu predilect al fabricanţilor de iluzii folclorice este diminutivarea. Ei găsesc infinite delicii în a reproduce, la scară mică, obiecte de uz curent. Din mîna lor ies, astfel, butoiaşe, căsuţe, căniţe, covoraşe, bluziţe, gentuţe, cu alte cuvinte tot ce are şanse să fie ratificat de o „estetică a drăgălaşului“. Explozia acestei creativităţi diminutivale duce, fatalmente, la minorizarea unui fenomen artistic prin excelenţă major, străin de orice dulcegărie, străin de gracilitatea decoraţiei de vitrină. O altă capcană a făcăturilor folclorizante este luciosul: lemnul e lăcuit ca o cizmă, alămurile de diverse calibre sînt la mare cinste, auriul e cultivat în doze hiperconcentrate. Iar alături de toate acestea, îşi fac loc, din raft în raft, convalescente flori de material plastic sau de pînză scrobită, cu pretenţii de condiment înviorător.

În acest moment al istoriei, pîndit, fără încetare, de spectrul ubicuu al poluării, se vorbeşte abundent, cu îndreptăţire, despre apa poluată, despre aerul poluat, despre hrana poluată, dar mult mai puţin decît ar fi cazul despre poluarea la fel de gravă a sufletelor, a minţilor şi a ochilor noştri. Şi dacă nu tolerăm, nici măcar cu titlu de accident, pantofi urîţi, alimente degradate, băuturi măsluite, stofe proaste, de ce am tolera arta proastă, arta avortată iresponsabil la periferia frumosului, arta degradată, schimonosită, cu un cuvînt – toxică?

Am găsit rîndurile de mai sus într-un dosar vechi de dinainte de 1989. Nu ţin minte dacă şi unde au fost publicate. Erau provocate de fenomenul – înfloritor pe atunci – al „Cîntării României“. Problemele semnalate sînt în continuare – din păcate – pe piaţă. Dar actualitatea lor e înteţită şi de o catastrofală, neobosită şi, îndrăznesc să spun, nepatriotică manipulare a „românismului“. Campania electorală a devenit la noi, cu o nonşalanţă kitsch, megafonul unui patriotism degradat: fudulie provincială, manipulare ieftină, cu aspect de manea politică, derapaj sentimental cu anexe lăcrămoase, în locul unui sentiment prin definiţie nobil, dincolo de orice demagogie, xenofobie şi victimizare nătîngă. Caţavencu, Farfuridi şi Cetăţeanul Turmentat la un loc. Ştiu: nici o ţară din lume nu reuşeşte să scape, mai ales în campanie electorală, de asemenea stingheritoare înscenări populiste. Dar dacă tot sîntem „mîndri că sîntem români“, n-am putea încerca, măcar de probă, să fim şi niţeluş altfel? N-ar fi acesta un efort util să „merităm mai mult respect“?

Puteţi comenta acest articol pe dilemaveche.ro