Încă o lege a educaţiei? Mi-e rău…

Un anunţ al ministrului educaţiei, Sorin Câmpeanu, a cutremurat ieri lumea şcolii: „S-a stabilit la o întâlnire cu sindicatele necesitatea unei noi Legi a educaţiei. Termenul de finalizare a noii legi e sfârşitul anului“! Cadrele didactice şi salariaţii din învăţământ au intrat în fibrilaţii.

Nu s-a uscat bine cerneala pe mulţimea de OUG-uri prin care Legea Educaţiei Naţionale a fost schimbată şi desfigurată de nu mai ştie nimeni ce se aplică şi ce nu, şi suntem ameninţaţi cu o nouă lege a educaţiei!

Acesta pare să fie blestemul educaţiei româneşti. Câţi miniştri, atâtea reforme şi schimbări, aproape fiecare ministru demolând şi reluând de la zero tot ce-au făcut precedenţii, să-i rămână numele în istoria învăţământului românesc. Şi au fost vreo 20 de miniştri!

Nu se ştie în ce sens, bun sau dimpotrivă. Poate nici nu conteza, totul este să-şi vadă figura înrămată pe pereţii ministerului.

Tragedia provine din faptul că sistemele educaţionale, ca mai toate sistemele sociale, sunt inerţiale şi conservative.

E şi bine e şi rău. Bine pentru că nu plonjează în aventuri cu final necunoscut, rău pentru ca atunci când trebuie schimbate opun  o rezistenţă acerbă.

Pentru a-şi demonstra valabilitatea, unei legi din domeniul educaţiei îi trebuie cel puţin 10-15 ani. Nu poţi trage concluzii după doar 2-3 ani.

Prima lege a educaţiei post-decembriste a apărut în 1995, Legea 84, sub numele de Legea Învăţământului.

A urmat în 1998 reforma Marga, în special în domeniul curricular, apoi, în 2001, reforma Andronescu, cu desfiinţarea şcolilor profesionale.

Reformele acestea înseamnă, în primul rând, schimbarea legislaţiei, modificarea unor articole din lege, modificări care reverberează în alte zeci de articole, rămase nemodoficate, coerenţa legislaţiei se face praf şi pulbere, iar cei care o aplică nu mai ştiu ce e legal şi ce nu.

În 2005 Mircea Miclea a făcut modificări de legislaţie, au apărut  ARACIP şi ARACIS prin Legea 87/2006 Legea  Asigurării  Calităţii în Educaţie, precum şi modificări normative  în învăţământul superior.

În 2007 Cristian Adomniţei a scris şi dânsul o lege a educaţiei, dar din fericire n-a mai apucat s-o pună în practică.

În aceeaşi perioadă începe să lucreze la Cotroceni Comisia prezidenţială pentru educaţie, condusă de Mircea Miclea, având adjunct pe Daniel Funeriu şi având în componenţă, pentru prima dată, nu politruci de partid ci oameni care ştiau ce înseamnă procesele de educaţie, inclusiv prin contacte cu sisteme similare din ţări avansate.

Comisia condusă de Miclea şi-a finalizat acitivitatea cu documente importante:

„România educaţiei, România cercetării”, o radiografie a sistemelor din educaţie şi cercetare,  strategia de modernizare a educaţiei „EDUCAŢIE ŞI CERCETARE PENTRU SOCIETATEA CUNOAŞTERII”, precum şi soluţii legislative pentru o viitoare lege a educaţiei.

Anul 2009  a fost pierdut, cu Ecaterina Andronescu la cârma educaţiei,  care a anulat şi Şcoala de Arte şi Meserii, lăsând România fără meseriaşi.

Abia în 2010 Daniel Funeriu, ministrul Educaţiei în guvernul Boc a scris împreună cu specialişti recunoscuţi, neprovenind din armata de politruci a partidelor, Legea Educaţiei Naţionale (LEN), intrată în vigoare prin asumarea răspunderii în februarie 2011.

A urmat legislaţia secundară în 2011 şi 2012, până la preluarea puterii de către USL.

Spiritul  dnei Ecaterina Andronescu a reapărut în şcoala românească, dânsa şi urmaşii dânsei la cârma ministerului au promovat un şir de OUG-uri, prin care au măcelărit şi masacrat Legea Educaţie Naţionale, readucând învăţământul la nivelul anilor 2001-2004.

Bineînţeles că şirul de OUG-uri a distrus coerenţa şi logica LEN, de aceea actualul ministru şi recunoaşte:

„E nevoie de o nouă lege în primul rând pentru a asigura coerenţa cu alte reglementări legale, a asigura coerenţa între articolele aceleiaşi legi şi a asigura coerenţa cu cerinţele sistemului de educaţie care trebuie să fie legate strâns de cerinţele mediului socio-economic”.

Va urma un nou „monstru” legislativ, cu sute de articole, o altă legislaţie secundară, când nici legislaţia precedentă n-a fost bine asimilată, înţeleasă şi aplicată de sistemele de educaţie şi cercetare.

Ca în legenda meşterului Manole, demolăm  şi reluăm totul de la zero. Punct şi de la capăt.

Nu trebuie să fii cine ştie ce specialist să realizezi că sabotarea, în acest fel, a educaţiei, sabotează o piaţă a muncii de calitate, care sabotează o economie atractivă şi performanţă. În final, sabotează nivelul de trai al populaţiei, locurile de muncă, viitorul naţiunii.

Soluţia era pe cât de simplă pe atât de neacceptabilă clasei politice.

Trebuia lăsată Legea Educaţiei Naţionale să-şi producă efectele, cel puţin 15 ani, eventual completată cu urgenţe precum un sistem standardizat şi unitar de evaluare a progresului şcolar al elevilor, şi o salarizare bazată pe performanţă şi rezultatele muncii, ilustrate de progresul şcolar al elevilor.

În plan legislativ acest obiectiv se poate realiza prin abrogarea tuturor OUG-urilor date în domeniu din 2012 până în prezent.

Cea mai proastă soluţie la actualele probleme o reprezintă apariţia unei alte legi a educaţiei, care va pune capac dorinţei şi putinţei cadrelor didactice de  a face performanţă la catedră.

Putem pune definitiv cruce învăţământului românesc.