Inamicul public numărul 1?

În istoria recentă a democraţiilor occidentale nu cred că s-a mai întâmplat ca autorităţile statului, partidele politice (cu o excepţie) fie de stânga fie de dreapta, mass-media să declare război unui comedian care, de fapt, instigă, propagă anti-semitism şi ura rasială. Asta se întâmplă acum în Franţa. Dieudonné a devenit inamicul public numărul 1. Dar este el aşa ceva?

Preşedintele Franţei l-a numit clar, ministrul de interne a trimis prefecţilor o adresă prin care le cere să interzică spectacolele unui comedian care nu mai e comedian, ci instigator, partidele politice, cu excepţia Frontului Naţional, s-au coalizat în a-l ostraciza pe Dieudonné. Informaţii recente (faţă de scriam aici) arată probleme cu fiscul: Dieudonné a trimis numai anul trecut în ţara natală aproape un sfert de million de euro, în timp ce acum vrea să îşi declare insolvenţa. Mâine, el ar urma să apară pe o  scenă din Nantes. Va fi lăsat?  Cum poţi interzice azi cuiva să îşi exprime opiniile în public? Cu legea în mână, desigur. E chiar atât de simplu? Nu chiar.

Franţa urmăreşte acest „război” care are ceva ridicol: aproape toţi împotriva unuia singur…care are, însă, o mulţime de admiratori. Mai ales pe net. Ce admiră aceştia? Modul în care Dieudonné face glume anti-semite şi rasiale, instigă la ură. E de admirat!?

Mobilizarea aceasta îmi îminteşte de o alta. Dar la polul opus. Era în Polonia, în anul 1984. Un tânăr preot Romano-Catolic, charismatic, adună de câţiva ani la slujbele sale lunare din biserica sa în Varşovia tot mai mulţi credincioşi cărora le spune lucruri simple, despre tiranie şi comunism, despre viaţa în adevăr şi dreptate. Într-un scurt documentar (aici), îl vedem spunând miilor de oameni adunaţi la biserică: “Să Îl rugăm să ne elibereze de răzbunare şi ură, să ne dea libertatea care este un fruct al dragostei Lui”. Autorităţile se mobilizează, securitatea poloneză la fel. Va fi asasinat de câţiva agenţi în 1984. Avea 37 de ani. Biserica Catolică urma să îl beatifice pe Jerzy Popieluszko peste douăzeci de ani în semn de supremă recunoaştere a exemplarităţii unei vieţi puse în slujba credinţei şi a adevărului.

Francezul este acum respins de mass-media, de autorităţi. Care este “biserica” sa, care este adevărul pe care îl propovăduieşte? Este una a deriziunii, a instigării, a respingerii şi discriminării. “Biserica” sa este scena publică şi cea a social media. Internetul îi asigură în virtual ceea ce autorităţile îi refuză în real.

Cazul său aduce încăodată în discuţie chestiunea libertăţii de exprimare în spaţiul public. Când Salmon Rushdie a publicat Versetele satanice, autoritatea religioasă a Iranului a proclamat cea mai severă cenzură posibilă: moartea autorului. Motivul: cartea este împotriva Islamului, Profetului şi a Coranului. Se fac acum, în februarie, douăzecişicinci de ani din ziua în care Rushdie primeşte un telefon de la un jurnalist al BBC care îi anunţă vestea. Şi un cuvânt, fatwa, pe care Vestul nu îl cunoştea. Avea să îl înveţe, însă, foarte repede.

Franţa învaţă şi ea un cuvânt nou acum, la quenelle, denumirea gestului făcut de Diedonné în apariţiile sale scenice (salutul nazist inversat), şi reluat şi de alţii (aici). Chiar şi în faţa fostului lagăr de la Auschwitz. Dar Dieudonné spune că este un gest “anti-sistem” iar posterul campaniei sale din 2009 i-ar da dreptate. Problema e: care e valoarea unui gest tradusă în termeni juridici ce ar permite cenzurarea unei persoane?  Dacă gestul poate fi interpretabil, cuvintele nu mai lasă loc de interpretare. Săptămâna trecută el spune despre un jurnalist evreu de la France-Inter Radio: “ când îl aud vorbind, ştiţi… îmi spun camerele de gazare…ce păcat” (se subînţelege: ce păcat că nu mai există).

Este libertatea de expresie…infinită? Ea este oricum garantată, în democraţie. Dar în perimetrul legislaţiei care guvernează nu numai edificiul democratic, ci şi spaţiul public. De ce este arestat/amendat cel care urinează în public sau este amendat cel care sparge o vitrină sau pictează grafitti pe un zid public? De ce exhibarea organelor genitale în public este amendată de lege în termini neechivoci iar cuvintele obscene sau indicând clar îndemnul la ură rasială şi la anti-semitism, interzis clar de lege, pot lăsa loc de interpretare?

Care este „biserica” lui Dieudonné şi cine sunt “enoriaşii” săi? Cum foloseşte el libertatea de exprimare? Între preotul polonez, scriitorul iranian şi comedianul francez mi se pare că se aşterne o distanţă cosmică. Cea între libertatea de gândire şi libertatea de expresie aşa cum sunt ele acum spectacularizate de scena publică a Internetului. Instrumentarul şi fascinaţia spectacolului adâncesc falia într-un mod dramatic. Inamicul public numărul 1 nu cred că este comedianul, ci realitatea care poate produce un astfel de fenomen, nu una a adevărului, a credinţei şi a iubirii aproapelui, ci una a spectacularizării infinite a umanului.