În vistieria Sultanului

O minunată oază de lectură este „Mă numesc Roşu", de Orhan Pamuk. A fost, de altfel, şi piesa de rezistenţă cu care scriitorul turc a câştigat Premiul Nobel în 2006.

„A găsit îndată volumul cu Cartea lui Selim, l-a adus şi mi l-a aşezat dinainte. Ochii mei au aflat imediat, singuri, printre darurile înşirate unul câte unul pe pagina din faţa celei viu colorate care-i înfăţişa pe soli înmânându-i răposatului Sultan Selim Cartea şahilor, alături de celelalte daruri, un lucru de care uitasem, de parcă ar fi fost cu neputinţă de crezut, deşi citisem cândva despre el:

«Acul de egretă din aur, cu mâner de sidef, lucrat şi împodobit cu peruzele, de care s-au folosit vechii maeştri din Herat şi Maestrul Maeştrilor, miniaturistul Behzad, spre a-şi pricinui singur orbirea.»

L-am întrebat pe pitic unde dăduse de Cartea lui Selim. Am păşit prin întunericul prăfuit din încăperea Vistieriei, printre cufere, grămezi de stofe şi covoare, printre dulapuri şi, aplecându-mă, pe sub scări, am văzut cum umbrele noastre, care ba se măreau, ba se micşorau, treceau peste scuturi, peste colţi de fildeş, peste blănuri de tigru. Într-una din celelalte odăi, cufundată în acelaşi roşu ciudat care izvora din stofe şi din catifele, am zărit, alături de cufărul de fier în care descoperisem Cartea şahilor, printre alte cărţi, printre învelitori lucrate cu fir de aur şi argint, printre granate neşlefuite şi hangere cu teacă de rubin, o parte din celelalte daruri trimise de Şahul Tehmasp - covoare de mătase de la Ispahan, un joc de şah de fildeş şi o cutie pentru condeie, despre care băgai de seamă îndată, după dragonii şi ramurile chinezeşti, după rozeta încrustată cu sidef care o decorau, că era tocmai de pe vremea lui Timur. Am deschis cutia, iar din ea s-a ivit, odată cu mirosul uşor de hârtie arsă şi mireasma de trandafiri, acul de egretă de aur, cu mâner de peruzele şi sidef. L-am luat şi m-am întors la locul meu, ca o umbră.

Când am rămas singur, am pus acul cu care îşi adusese orbirea Maestrul Behzad pe pagina deschisă din Cartea şahilor şi l-am privit. Orice lucru trecut prin mâna miraculoasă a lui Behzad m-ar fi făcut să mă înfior, nu numai acul cu care se orbise.

De ce oare trimisese Şahul Tahmasp Sultanului Selim, laolaltă cu cartea oferită-n dar, acul acesta înspăimântător? Oare pentru că Şahul, care luase în copilărie lecţii de pictură de la Behzad, care-i ţinuse în tinereţe pe miniaturişti ca-n palme, se îndepărtase mai apoi, la bătrâneţe, de cercul poeţilor şi al pictorilor şi îşi închinase viaţa rugăciunii? Oare aceasta să fi fost pricina pentru care consimţise să se despartă de miraculoasa carte la care lucraseră, vreme de zece ani, cei mai mari maeştri? Oare acul fusese trimis, împreună cu cartea, pentru ca toată lumea să priceapă că sfârşitul maestrului miniaturist este orbirea voită, sau pentru a da de înţeles, aşa cum se povestea cândva, că acela ce privea o dată paginile faimoasei cărţi nu mai dorea să vadă nimic altceva pe lume? Dar pentru Şahul care, aşa cum li se întâmplase foarte multor suverani la bătrâneţe, se căia pentru pasiunea lui de tinereţe faţă de pictură, temându-se că astfel săvârşeşte un păcat, cartea nu mai era un miracol.

Mi-am amintit de poveştile spuse de miniaturiştii nefericiţi care suferiseră o dezamăgire la bătrâneţe: pe când armatele lui Cihan Şah, suveranul Celor-cu-Oile-Negre, erau pe cale să intre în Şiraz, Ibn-i Husam, legendarul staroste al miniaturiştilor din oraş, l-a pus pe ucenicul său să-i ardă ochii, zicându-i:

- Eu nu pot picta altfel."

Orhan Pamuk - „Mă numesc Roşu", Editura Curtea Veche, 2006