În „Romeo și Julieta” la Berlin, o surpriză, tenorul Long Long
0Din nou, o seară la Staatsoper Unter den Linden, dar cu „Romeo și Julieta” de Gounod. Distribuția îmi era cunoscută numai prin două nume. Îi văzusem și îi apreciasem pe soprana Nino Machaidze, mai întâi în Julieta la Salzburg în 2008 când o înlocuise pe Anna Netrebko, apoi la Opera bucureșteană într-un concert de gală din 2016, precum și pe basul Nicolas Testé (acum în rolul Frère Laurent) într-un concert la Ateneul Român cu „Messa da Requiem” de Verdi, chiar în acest februarie. Dintre rolurile importante, necunoascuta era tenorul chinez Long Long, Romeo. Și s-a întâmplat să se transforme într-o mare și plăcută surpriză.
Producția berlineză a fost exponentă a Regietheater, era de așteptat, cu transpuneri moderne în idei mai mult sau mai puțin liniștite care afectează întrucâtva libretul scris de Jules Barbier și Michel Carré prin profilurile personajelor și atmosferă. Muzica lui Gounod rezistă însă, fiind indestructibilă. Nu înseamnă că șocurile de regie nu surprind și incomodează.
Autoarea montării, Mariame Clément, a primit susținerea lui José Dario Innella (pregătirea scenică), scenografei Julia Hansen, designer-ilor luminilor și proiecțiilor video Ulrik Gad, respectiv Sébastien Dupouey, a coordonatorului cascadoriilor Ran Arthur Braun, pentru bătăile dintre rivali.
Translația se face către o epocă de ultimă parte a secolului XX, dar poate fi apropiată și de zilele noastre. Dacă judecăm după costumele sobre purtate de pildă de familia Capulet la aniversarea Julietei (primul act). În locuința fără pretenții, mai mult modestă, ornamentul iluminat sărbătorește „Happy Birthday” este singurul care, poate, salvează atmosfera statică și gri, searbăd creată de invitați. Julieta însăși, Nino Machaidze, apare timidă, îmbrăcată cu geacă și blugi. Cei din neamul Montague, gașca lui Romeo, sunt hip-hop-eri, rockeri, raperi, costumați ca atare și cu frizuri multicolore. În aceste condiții se conturează conotațiile conflictului social, dar ia naștere și sentimentul dintre cei doi legendari eroi. Vedem în actul secund și exteriorul casei Julietei cu celebrul balcon, totul simplu, plus doi arbori în grădină...
Regizoarea își testează imaginația, transformându-l pe Părintele Laurent într-un profesor (de religie, sper) care la orele cu copiii nu poartă însemne preoțești, fiind într-o cămașă murdară de vopsele. Muncea în timpul liber? Așa oficiază în sala de clasă și cununia lui Romeo cu Julieta, în prezența micilor învățăcei, solemnitate care n-a avut nimic sacral în afara textului și muzicii. Actul al III-lea continuă cu scena uciderii lui Mercutio și Tybalt într-o luptă care are loc într-o... sală de sport, dominată de un coș de baschet, în locul pieței veroneze din fața palatului Capulet.
Scena despărțirii Julietei de exilatul Romeo (actul al IV-lea) ne introduce într-o cameră modestă, care reprezintă însă cel mai frumos, amănunțit și echilibrat decor din tot spectacolul. Chiar intim. Finalul de act, nunta Julietei cu Pâris, pare ciudat, prefigurând moartea aparentă a tinerei. Asistența este deja în doliu, cu lumânări în mână, mirele Pâris, îmbrăcat elegant are brasardă neagră, pare un praznic sau un parastas în timp ce Julieta intră în scenă îmbrăcată ca mireasă. Se poate glosa mult pe gândurile Mariamei Clément pentru aceste cadre. Ultimul act se petrece, evident, la morgă.
Față de momentele de care aminteam că am ascultat-o live pe Nino Machaidze, anii au trecut. Silueta nu mai este adolescentină, suplețea glasului suferă pe alocuri, unele sunete sunt detimbrate iar câteva acute frizează stridența. A rămas însă culoarea „plină” de voce îmbrăcată în armonice agreabile, strălucirea sonoră, coloratura utilă pentru valsul „Je veux vivre” și, desigur, lirismul și sentimentul cu care îi dăruie iubirea lui Romeo. Aria „Amour ranime mon courage”din actul al IV-lea a avut o incisivitate de tentă dramatică, într-o manieră care o pregătește pe soprană pentru roluri din repertoriul ce depășește teritoriul liric.
Spuneam că surpriza, desigur pentru mine, a fost tenorul Long Long. Un tânăr cu glas rotund și catifelat, cu toată extensia necesară, dar mai ales cu o percepție admirabilă a stilului muzicii romantice franceze. Frazarea tandră, plină de moliciuni se fondează pe tente în mezzavoce, pe nuanțe expresive în piano-legato, cu filaje în diminuendi de efect. Totul pentru o poetică și un lirism ce cuceresc. Câteva pilde... seducătorul madrigal „Ange adorable” (actul prim), cavatina „Ah! lève-toi soleil!” (actul secund), „Oh, nuit divine!”, „Ah, ne fuis pas encore!”, pasaje ale duetului cu Julieta din același act sau întreg duetul de despărțire din actul al IV-lea, ca să nu vorbesc de ultima scenă. Și dacă notele înalte nu au avut întreaga concentrare de sunet la încput, au devenit focusate în cavatină (Si bemol) și, după tiradele explozive din confruntarea cu Tybalt, acuta de Do natural nescrisă de Gounod („Non! je mourrai... Mais je veux la revoir!”) a fost impecabil lansată în eter.
Nicolas Testé a cântat glas solid, cu solemnitate în scena cununiei și căldură în cea cu Julieta din actul al IV-lea..
În distribuție au fost propuse și alte voci bune, mezzosoprana Corinna Scheurle (Stéphano, în travesti, omogenă ca sunet în chanson-ul „Que fait-tu, blanche tourterelle” din actul III), baritonul Jaka Mihelač (Mercutio cu timbru plăcut expus în balada „Mab, la reine des mensonges” din primul act), mezzosoprana Katharina Kammerlocher (Gertrude), bașii Arttu Kataja (Capulet cu voce baritonală, ușor ingolată) și Manuel Winckhler (Ducele Veronei, nu foarte sonor și autoritar), tenorii Johan Krogius (Tybalt) și Andrès Moreno Garcia (Benvolio), baritonii David Oštrek (Pâris) și Taehan Kim (Grégorio). În intervenții mai mici, au mai cântat Alena Karmanova (Manuela), Kinga Borowska (Pepita), Michael Kim (Angelo).
Dani Juris a pregătit cu frumoase rezultate Corul Operei de Stat. Mă refer îndeosebi la atmosfera creată și unduirile vocilor în Prolog („Vérone vit jadis deux familles rivales, les Montaigus, les Capulets”) și în lamento-urile „O jour de deuil! O jour de larmes!” după moartea lui Tybalt. Sigur că pentru susținerea viziunii regizorale a Mariamei Clément la nunta ratată a Julietei, ansamblul cu cor „Epithalamium” dedicat miresei a căpătat o tentă lugubră în loc de Maestoso din partitură.
A fost singura licență față de tempii clasici, creatori ai atmosferei lirico-expresive potrivite a spectacolului. Renumita Staatskapelle Berlin a făurit din fosă, sub bagheta lui Giuseppe Mentuccia, sonorități când ademenitoare, când energice și tragice, când dureroase, unei povești faimoase, eterne.
Se încarcă comentariile...
