In memoriam - Bogdan Teodorescu

Fac parte dintr-o generație care nu a mai apucat Cenaclul „Universitas”, condus de criticul Mircea Martin. Dar am fost sigur că Bogdan Teodorescu scrie și literatură de la primele sale articole din Tinerama: gazetarul – care se pregătea deja, la începutul anilor ’90, să facă pasul spre analiza politică în care azi e profesor – scria cu totul altfel decât confrații săi, mai tineri sau mai vârstnici. Și nu mă refer numai la inteligență, limbaj sau cultură generală, toate trădând un intelectual de anvergură. Mă refer la capacitatea de a face dintr-un articol de gazetă o proză de idei, care trăiește și după ce moare clipa care l-a provocat.

Foto Arhivă

M-am bucurat că intuiția mi-a fost confirmată de o serie de romane și cărți de călătorie semnate de Bogdan Teodorescu, care l-au consacrat și ca scriitor, component de frunte al promoției literare nouăzeciste. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu scrie o literatură comodă, care să ne gâdile orgoliul sau să ne menajeze susceptibilitățile: dimpotrivă, Bogdan Teodorescu abordează ficțiunea politică și chiar fantasy-ul politic, atacă realitatea românească și pune înaintea societății noastre o oglindă necomplezentă. Cine a citit romanul lui Spada (2009) știe cu câtă minuțiozitate a scotocit prozatorul prin bolgiile societății românești de azi și cu câtă verosimilitate – de cinematograf neorealist italian! – a imaginat o ficțiune menită să ne zgâlțâie conștiințele. La fel, și în nuvela România 2009, din volumul colectiv Domnul deputat se prăbușește (o clipă, am avut un mic vertij...), coordonat de Horia Gârbea: scriitorul înlocuiește străvechea convenție a manuscrisului găsit cu cea a jocului pe calculator, pentru a-și trimite un personaj din Canada în realitatea noastră de zi cu zi. O cădere din utopie în distopie, unică în proza noastră de azi.

Dar există și un alt Bogdan Teodorescu, nu numai acesta, din incomoda proză realistă de actualitate. Este cel din proza de căltorie. 54/24 este una dintre cele mai frumoase cărți de călătorie din literatura română contemporană pentru că reușește să coloreze natura sau cultura în culorile evanescente ale nostalgiei. Aici se simte mai bine sentimentalul bine reprimat care este Bogdan Teodorescu. Aici înțelegem mai bine că romanele sale sunt scrise, de fapt, nu cu satisfacția de a evidenția cât de jos am căzut, ci cu suferința celui care iubește România, vorba lui Cioran, cu o ură grea... Sau, mai bine zis, cu o iubire sobră, de prea multe ori contrariată."

Acesta este portretul pe care i l-am făcut, la rugămintea-surpriză a lui Dan Sultănescu, în august 2013, atunci când împlinea 50 de ani și boarding-passul vieții era încă vital.

Știu că s-a spus adeseori despre el că a câștigat puține bătălii electorale, că a pierdut mai mereu campaniile pe care le-a condus. Și probabil că așa și este. Numai că, adunând praful celor care câștigă în ultima vreme la noi, ce rămâne cu adevărat din “puterea” de după câștigarea puterii, nu mai e deloc clar cine a câștigat și cine a pierdut de fapt. Deficitul cel mai grav cu care se confruntă azi România nu e de ordin economic, e deficitul de inteligență. De aceea, cu trecerea timpului, alegi mai degrabă să pierzi împreună cu cei care îți seamănă decât să pierzi pe mâna unora de care te desparte o lume.

Am vrut de mai multe ori să îl invit la Avangarda să vorbim despre călătoriile lui. Pentru că a călători e metafora vieții. Și am amânat de și mai multe ori, pentru că amânarea e dintre limitările vieții, semnul că bătălia cu timpul e pierdută, din naivitate, comoditate, din umanitate, de fapt. Bogdan a călătorit mult, pasional, pătimaș, avangardist, în locuri nebătătorite de turismul de loisir și instagram. În biroul lui era o hartă enormă a lumii, deloc fizică, ci metafizică, pe care erau înfipte semne ale prezenței lui în fiecare dintre destinațiile atinse, așa cum făceau marii descoperitori de altădată. Acest nesaț al meridianelor, această bulimie a drumurilor ascundeau de, fapt, teama ultimului drum. Una dintre ultimele sale cărți, “Și vom muri cu toții în chinuri”, cu trei personaje care se îmbarcă pe un pachebot de lux, despre asta vorbește: despre cum poți amâna sau fenta moartea prin intensitatea vieții. Cu imaginație, pasiune, inteligență și stil, având convingerea că nu poți trăi oricum.Ani la rândul, mi-am petrecut verile în sudul Franței. Cărțile lui Peter Mayle și discuțiile cu Bogdan mi-au apropiat Saint Paul de Vence, Gorge de Verdon sau Camargue înainte să ajung propriu-zis la ele. Personalități, locuri în care să mânânci și toposuri în care să visezi.

Amândoi credem că cea mai frumoasă țară din lume este Africa de Sud. Acolo, pe Panorama Route, este un loc unic, care se cheamă God’s window. De acolo, atunci când este senin, peste stânci, munți și cascade impresionante, se vede până peste Kruger, spre Mozambic. Cerul e dumnezeiesc și totuși omenesc, pentru că e o enormă pictură. Mâine, Bogdan Teodorescu va fi condus pe ultimul său drum pământesc. Sper însă, că prin fereastra lui Dumnezeu, Bogdan privește spre punctul unde Oceanul Atlantic se întâlnește cu cel Indian și viața se varsă înspre moarte și apoi invers, la Capul Bunei Speranțe.

Drum bun, Bogdan!