În Franța, revolta împotriva lui Macron reînvie o practică rituală din Evul Mediu

La Grenoble (foto), un nou episod al revoltei extinse a francezilor împotriva măsurilor complet nepopulare pe care Macron și guvernul de la Paris le promovează în ciuda manifestațiilor violente de protest și fără să dea niciun fel de semn că ar vrea să dea nici măcar un centimetru înapoi. Se organizase la Grenoble un concert pentru a marca prima aniversare a noului mandat prezidențial, idee propagandistică ce s-a dovedit de prost augur căci, în semn de disperare în fața surzeniei instituției prezidențiale, manifestanții au construit propriul lor eveniment, readucând în memorie un procedeu clasic din perioada Evului Mediu: arderea rituală a efigiei unui personaj condamnat la moarte.

Ca și acum, populația lua parte cu multă convingere și deosebit interes la un asemenea eveniment organizat cu mult fast în piața din fața catedralei, „piața publică” centru al tuturor momentelor ce aveau să fie consemnate în cronici: era adus, cu mare pompă, în prezența reprezentanților clerului și a notabilităților orașului, manechinul reprezentând un personaj condamnat pentru erezie (omul reușise să fugă la timp) și care era spânzurat și apoi „ars în efigie”. Ocazie cu care era citită sentința care conținea, de cele mai multe ori, dacă era vorba despre un personaj important, și anatema, adică scoaterea sa simbolică din rândul celor pe care botezul îi așeza în rândul celor ale căror păcate puteau fi vreodată răscumpărate în fața lui Dumnezeu.

Niciodată uitată pe deplin, ceremonia respectivă a căpătat, odată cu trecerea timpului, o tentă politică din ce în ce mai accentuată, revenind  destul de des acum pentru a marca revolta populară, semnificațiile sale oscilând între ceremonie carnavalescă și mimare a unei proceduri de justiție terminată prin condamnarea și execuția celui găsit vinovat de „păcate excepționale”.  În cazul de acum, tocmai pentru a aduce aminte tuturor de tipul de pedepse medievale specifice pedepsirii rituale a vinovaților, unii dintre manifestanți au lovit manechinul cu bare de fier, procedeu de tortură decis pentru stadiul final al execuției tocmai pentru a marca episodul în memoria audienței. Și au răspunat apeluri la violență extremă: „Pe Ludovic al XVI-lea l-am decapitat, Macron, să știi că vom începe din nou” ceea ce partidul lui Macron caracterizează drept „chemare la asasinat”. Interesantă această remarcă făcută de Anne-Laurence Petel din biroul executiv al partidului care condamna deriva unei „revendicări sindicale înspre un apel la crimă”. Se referea, posibil, la ce spunea Jean Brunacci, purtătorul de cuvânt al sindicatului Solidaires  care aproba ceremonia de protest: „Suntem solidari cu tinerii care au avut inițiativa arderii acestei efigii. Mai mult ca niciodată, este necesar ca statuia să fie dată jos de pe piedestalul său...”

Este un semnal că, în profunzime, se desenează cu grijă un alt tip de dimensiuni pentru revoltele de până acum, revenind deja în memoria tuturor momentul când, în mai ‚68, studenții au preluat mișcarea de protest pe care au transformat-o într-un început de revoluție, imediat urmați de sindicatele care n-au vrut să se lase depășite de evenimente. Posibil căci, în acest moment, separat, nici sindicatele și nici mișcările de tineret nu au forța necesară de acțiune pentru o coordonare la nivel național care să ducă la paralizia reală a vieții economice și sociale. În schimb, în actualele condiții, perspectiva unei greve generale însoțite de intrarea în luptă a centrelor studențești  ar fi, ca în mai ‚68, o combinație destabilizatoare de mari dimensiuni, mai ales dacă este pusă în legătură cu perspectivele economice complet neclare în contextul inflației prelungite.

Dar nimic nu s-ar constitui, totuși, în problemă reală de securitate dacă, zi de zi, nu s-ar confirma, începând cu nivelul șefului statului, lipsa totală de gesturi de deschidere către dialog social. Până unde pot merge lucrurile? Depinde de popor, depinde de reacțiile sale consemnate de istorie, de apetitul său de a fi considerat nu doar drept bazin de vot ci și, cum se spune la ocazii solemne, „valoarea supremă căreia trebuie să i se subordoneze totul”. Reacția francezilor poate fi explozivă și extremă iar consecințele imprevizibile, Istoria spune că lor nu le-a ajuns niciodată formula de protest de tipul „cu rogojina aprinsă-n cap și cu jalba la proțap”.

Dar chiar sunt gata să se revolte cu adevărat sau, dimpotrivă, este doar un carnaval demonstrativ, vesel, plin de culoare și inutilitate artistică? Cred că vom avea un răspuns foarte curând, sau cel puțin așa se aude pe diferite piețe politice.

N.B. La ei, nu la noi, să precizăm foarte bine asta și să se consemneze acest lucru...