În caz de leșin și nu numai

Leșinul ultrasimțitoarelor dame din înalta societate ori cu aspirații într-acolo se trata, în alte vremuri, cu săruri ținute la nas. Sau, după cum exclamă orfana Luluța, protejata Coanei Chirița, „mă duc să caut colonie, că poate să leșine mătușica”. Orice substanță cu miros înțepător era menită să aducă în simțiri persoana doborâtă de emoții prea mari, de șoc sau supărare, așa cum era să pățească și eroina lui Alecsandri, când și-a văzut flăcăul, pe Guliță, căzut din goana calului: „Na flaconul meu… dă-i la nas…”

Străvechiul remediu și-a păstrat până azi eficiența, după cum am aflat la un curs de prim ajutor organizat de Crucea Roșie. Doar că, în loc de colonie, se folosește mai degrabă oțetul. În schimb, multe alte informații cvasi-medicale, leacuri băbești ori metode de intervenție „din foclor” au fost dovedite în timp ca fiind nocive și se recomandă evitarea lor. Cum ar fi, de pildă, oprirea sângerărilor nazale (epistaxis) prin ținerea victimei cu capul în jos pe spate, eventual și cu o mână ridicată. Dimpotrivă, spun azi specialiștii, victima trebuie să stea aplecată în față, presându-și fie nara din care curge sânge, fie septul.

De altfel, hemoragiile externe nu se mai abordează așa cum am auzit ori am citit unii dintre noi prin „Cireșarii”, ciclul de romane de aventură în care personajul Ursu folosea un garou (atunci când nu îndepărta veninul dintr-o mușcătură de viperă prin… suptul sângelui contaminat din rană, un alt categoric NU actual). Garoul își mai are azi rostul doar în caz de amputări, când sângerarea abundentă pune viața în pericol și trebuie oprită cu orice preț. Altminteri, prin sugrumarea zonei se împiedică și circulația limfei, acumulându-se în corp toxine ce pot duce la decompensări.

Un alt mit medical demontat la cursul de prim ajutor îl constituie imobilizarea victimei în criza epileptică, cu punerea unei linguri în gură ori tragerea limbii afară, „ca să nu și-o înghită”. Protocolul modern de intervenție spune că tot ce e de făcut până la încheierea crizei este să supraveghem victima și eventual să filmăm manifestările, pentru a le putea arăta ulterior unui medic, dat fiind că nu toate episoadele au aceleași caracteristici. Iar apoi, e suficient să întindem persoana pe o parte, în poziția de siguranță, pentru a preveni înecarea cu fluide.

Iar apropo de poziția laterală de siguranță, la ea se recurge în aproape orice situație-limită, mai puțin atunci când e de presupus o fractură de coloană și victima trebuie ținută nemișcată, cu improvizarea unui guler cervical din chiar palmele salvatorului. O grijă specială se acordă gravidelor, care se așază numai pe partea stângă, pentru a se evita comprimarea venei cave care alimentează sarcina.

Și tot gravidele – ca și bebelușii și persoanele supraponderale – au interdicție fermă la aplicarea manevrei Heimlich, procedura folosită pentru a ajuta o victimă care se sufocă deoarece mâncarea, o jucărie sau un alt obiect străin îi blochează gâtul ori traheea. În cazul lor, se folosesc doar loviturile pe spate, între omoplați, și tusea. Pentru toți ceilalți copii și adulți ajunși în nedorita ipostază, manevra Heimlich se recomandă ca soluție ultimă, întrucât e vorba de o intervenție dureroasă și invazivă. De altfel, la cursul organizat de Crucea Roșie există posibilitatea de a experimenta și postura de victimă, echipată cu o vestă de protecție, care atenuează șocul resimțit. Dar tot e o senzație neplăcută! Și contrar convingerii multora, manevra Heimlich nu înseamnă să iei persoana care se sufocă în brațe, dinspre spate, și să-i aplici câteva lovituri cu pumnii împreunați, în zona abdominală. Potrivit specialiștilor, pumnii strânși unul într-altul trebuie să formeze „un cioc” din degetul mare îndoit și cu acesta se lovește, practic, între ombilic și diafragma victimei, de jos în sus, nu perpendicular!  

Sunt, desigur, multe alte informații prețioase, legate de felul în care trebuie intervenit în caz de pierdere a stării de conștiență, stop cardio-respirator, electrocutare, arsuri, hipertermii/hipotermii, luxații/entorse, înec, intoxicații, alergii/șoc anafilactic, crize de hipo sau hiperglicemie și altele. Asemenea cursuri de bază ar trebui făcute de toată lumea, de la mic la mare, pentru că nu știi niciodată când e nevoie de cunoștințe salvatoare. Din păcate, la noi, doar cadrele medicale au parte periodic de ele, pentru a-și obține dreptul de liberă practică. Asta spre deosebire de Germania unde, în cele mai multe landuri, și profesorii trec obligatoriu, o dată la doi ani, prin instruiri de acest fel.

Avem însă în Parlament o inițiativă legislativă care prevede acordarea unei zile libere plătite pentru participarea voluntară la cursuri de prim ajutor. Ideea e bună, doar că intervalul prevăzut este insuficient pentru asimilarea atâtor informații necesare și pentru exersarea lor în practică. Oricum, până la concretizarea propunerii și instruirea oamenilor, să ne bucurăm că la victimele accidentelor produse pe munte vor ajunge cu prioritate… drone, dotate cu trusă sanitară, apă, un sendviș, dar și cu cameră și microfon, prin care să se dialogheze cu salvatorii montani aflați pe drum. E și acesta un prim ajutor.