Imposibila iubire socialistă

Eminescu n-a existat, începea o poezie a lui Marin Sorescu. De la el preluăm ideea, şi o adâncim: partide internaţionale n-au existat.

Cu toate acestea, realitatea ar dori să ne contrazică. Atragem atenţia cititorilor: ar dori să ne contrazică, dar nu o pot face niciodată. Câtă vreme există popoare diferite şi limbi diferite, nu pot exista partide internaţionale, chiar dacă din punct de vedere juridic şi administrativ s-ar putea crea un stat universal. Or, dacă ele nu pot fiinţa, rezultă că nu există decât aparenţa. Iar aparenţa este mai importantă în politica de tip „internet” decât realitatea demonstrabilă.

Concret, în momentul în care o structură internaţională de partid nu se poate crea, apare obligaţia să se inventeze ceva care să joace rolul imposibil de îndeplinit, iar construcţia politică în cauză trebuie să aibă cât mai multe similitudini cu una reală. De aceea, procesul de creare a unei uniuni la nivelul continentului european – chiar dacă mai întâi s-a realizat la nivelul vest-european – a fost benefică creării acestei ficţiuni politice şi juridice.

Atunci când s-a început acest proces, limitele sale păreau clare, deoarece şi stăpânirea comunistă părea a fi veşnică. Astfel, nu s-a putut imagina că la un moment-dat va fi necesară extinderea graniţelor alianţelor politice între partidele de aproximativ aceeaşi orientare şi la statele care figurau în spatele unei Cortine de fier.

De aceea, s-a putut realiza o anumită uniformizare a valorilor pe care internaţionalele au trebuit să le promoveze, printre care una dintre ele a devenit fundamentală: morala şi consecinţele care apar în momentul încălcării acesteia. Era necesară o astfel de îmbinare, deoarece altfel nu ar fi putut fi convinşi cetăţenii să creadă în sistemul de partide politice existent, apărând pericolul penetrării ideologice masive comuniste în Occident în lipsa acestei etanşeizări atitudinale.

După 1990 însă, situaţia s-a schimbat radical, deoarece dintr-o dată pe partea stângă a apărut marea problemă: după ce zeci de ani comuniştii şi social-democraţii s-au detestat şi confruntat cu duritate – inclusiv fizică – primii au ajuns în situaţia în care să fie nevoiţi să schimbe numele şi doctrina, pentru a mai putea supravieţui.

Or, în această situaţie, social-democraţii din vestul european le-au impus mai multe condiţii foştilor comunişti pentru a-i putea accepta în singura familie politică legitimă a stângii. Fără prea multă plăcere, noii lideri ai noilor partide de stânga din fostele state comuniste au trebuit să accepte şi să implementeze cerinţele imperativ formulate, iar în timp au început să li se şteargă petele de pe haine.

România a constituit însă o mare excepţie. Dintre multitudinea de partiduleţe apărute după 1990, foştii comunişti au fost cei mai bine organizaţi şi au păstrat puterea, conduşi de un lider cu un trecut destul de controversat, care nu au permis FSN să gândească la o conectare la familiile politice europene.

Mai mult, mineriada declanşată de Ion Iliescu a eliminat complet grupul său politic de orice contact pozitiv cu social-democraţia vest-europeană. Tocmai de aceea, singurul partid cu forţă electorală acceptat acolo din România până la realizarea celor două alternanţe de putere – 1996 şi 2000 – a fost disidenţa desprinsă din FSN a lui Petre Roman – şi mai apoi Traian Băsescu.

În cele din urmă, PSD a reuşit să intre în Internaţionala Socialistă, dar cu un preşedinte de stat care avea problemele sale încrederea totală nu a putut fi stabilită, chiar dacă eforturile primului ministru Adrian Năstase au fost deosebite.

Forţa deosebită pe care a avut-o în perioada 2001 – 2004 şi anumite activităţi care au derivat de aici au ajutat la lipirea unei etichete de corupţie pentru PSD la nivel internaţional, care nu a putut fi contracarată. Spre consolarea celor din ţară trebuie menţionat că stânga este asociată mai mult cu fenomenul corupţiei, datorită unui aspect economic legat de redistribuirea resursei băneşti percepută sub forma unui impozit. Imposibilitatea contracarării a fost dată de o practică remarcată la nivel naţional: de câte ori un lider politic al PSD avea probleme cu instanţele penale, o delegaţie de membri importanţi ai partidului făcea zid în jurul aceluia, inclusiv la audieri la parchet.

Apariţia internetului a făcut ca informaţiile să circule – şi cele negative au aripi – iar anumite practici să fie cunoscute la nivel internaţional. Mai mult, structurile partidelor de forţă au întotdeauna lângă ele institute de cercetare şi analiză, care acum, cu ajutorul internetului, pot deveni remarcabile surse de şcoală politică. Corelativ acestei răspândiri informaţionale, a devenit o necesitate ca normele moralei publice să fie mai ferm respectate, deoarece efectele sub aspectul imaginii publice se produc mai repede şi sunt mai persistente.

Concret, într-o lume a aparenţei, negocierile sunt mereu dure şi au ca bază acordul fin de reglare, iar o perturbare puternică a mersului normal al jocului va fi exploatată decisiv de adversarul aflat şi el în „goana după puncte”.

Eticheta de corupţi o au toţi politicienii români, şi nu de puţină vreme. Ar trebui poate să gândească şi ei – ceea ce, din câte se vede, nu sunt capabili – de ce nu trec de 10% încredere populară, pe când orice altă instituţie sau categorie profesională are, indiferent de condiţii, cel puţin 30% cotă de încredere. Corupţia este unul din adevăraţii bacili Koch în România şi cazul acestui joc al aparenţelor politice internaţionale, nu există alternativă în cazul săvârşirii unei erori: plata este translatată din sfera naţionalului în cea a continentalului şi chiar universalului, ca efect al caracterului cvasi-civilizator pe care Uniunea Europeană în joacă în materia dreptului public.

Şi inevitabilul s-a întâmplat, cu prima lovitură venită pe filiera PSD – ramura sa internaţională: cazul Adrian Severin. Absenţa demisiei din Parlamentul european a acestuia a fost contabilizată de toţi şi recepţionată în plin de liderii socialişti din fiecare partid naţional, cu atât mai mult la nivelul central, bruxellez.

Anul 2012 a adus o rază de soare pe cerul socialist: în România guvernarea a fost preluată de PSD – faptul că PNL sau un partid-fantomă condus de un colaborator dovedit al unui sistem profund negativ există în alianţă reprezintă doar „bunicul mort aşezat la geam pentru a i se putea încasa pensia”. În acest context, de la Bruxelles s-a cerut celor din Bucureşti să aibă un singur lucru: răbdare, pentru că toate tendinţele arătau aceeaşi direcţie victorioasă pentru PSD.

Problema a venit însă în momentul „afacerii plagiatului”. PSD a gestionat prost un moment în care off-side-ul era de peste 10 m. În locul unei demisii a premierului – care se putea apoi întoarce la alegerile din 2016 fără contracandidaţi de forţă – s-a preferat negarea evidenţei. Lovitura a fost din nou încasată şi la Bruxelles, iar acordul fin de mai sus a fost din nou puternic perturbat.

Faptul că s-a declanşat operaţiunea de demitere a preşedintelui în baza unei suspendări a constituit momentul în care balanţa morală şi de aparenţă s-a rupt, obligând socialiştii de la Bruxelles să accepte să încaseze lovituri din zona dreptei, care a primit un ajutor nesperat în negocierile de ansamblu.

După cum am demonstrat într-un alt text, suspendarea a fost nelegală. Apoi la referendum s-a fraudat masiv – Dan Şova spunea de 1,5 mil. voturi pe liste suplimentare, ceea ce nu convinge. Mai mult, aberaţiile de după referendum, în care un personaj cu grave dezechilibre mentale a izbutit să îşi taie orice legătură eficientă pe plan extern au fost susţinute şi de PSD, ceea ce îi este aproape fatal partidului ca imagine publică la nivel internaţional.

Toate acestea s-au observat cu atenţie de institutele de cercetare, de ambasade şi de etnicii români care trimit acasă anual sume importante de bani. S-a înţeles în acel moment care a fost limita reformării sistemului politic românesc, s-a identificat o cangrenă la nivelul PSD – în principal – şi un microb ce trebuie extirpat la nivelul PNL.

În acel moment, s-a scris în cartea internaţionalei socialiste: Mene, tekel, fares. Banii lui Dan Voiculescu au cumpărat parţial liniştea pentru PNL, nota de plată venind şi ea implacabil. Ceea ce trebuie să înţeleagă cele două partide ale USL este faptul că şi cea mai mică suspiciune de fraudă asupra alegerilor generale din 9 decembrie le scoate aproape complet din jocul internaţional. Tocmai acest dublu limbaj, cu utilizare diferită, pentru extern şi pentru mediul intern obligă partidele din Europa să monitorizeze mai atent situaţia din România.

Chiar dacă nu a înţeles încă, vechea generaţie de oameni politici mai poate trăi doar la aceste alegeri. Valul de înnoire tehnologică a adus în politică oameni tineri precum Obama şi Cameron, procesul va începe să se generalizeze până în 2016 şi vechea gardă a comuniştilor bătrâni din România nu vor mai avea credit extern – 2016 fiind 27 de ani de la schimbarea din decembrie 1989.

Dacă cele două partide care constituie USL vor să câştige în alegerile din acest an ar trebui să se separe, pentru că situaţia unui partid care într-un ciclu electoral nu are candidaţi în fiecare circumscripţie electorală se deteriorează în acei 4 ani, cei din teritoriu pierzându-şi încrederea în liderii centrali. Iar aceasta duce la o altă presiune pe nivelul de vârf al partidelor. A abandona de bună voie jumătate din ţară pentru un partid partener înseamnă slăbiciune politică – o auto-emasculare.

Însă politicienii români nu au înţeles nimic din ce s-a întâmplat pe plan intern şi internaţional în ultimii 8 ani. Şi mă îndoiesc că citind ce am scris vor dori să facă un minim efort de înţelegere. Le va rămâne, ca de obicei, prăbuşirea politică, dar nu sub loviturile prezidenţiale, ci sub lovitura nemulţumirii populare derivată din creşterea preţului carburantului. Când vor căuta mijloace de supravieţuire, le vor găsi doar individual, şi cu un cost greu – sprijinul internaţional ne mai existând, le va rămâne doar abilitatea de a-şi gestiona inteligent conturile bancare nedeclarate.