Importanţa geo-strategică a Siriei pentru Federaţia Rusă

Vladimir Putin şi soţia lui, Liudmila (prima din stânga), primindu-i pe Bashar al-Assad, preşedintele Siriei, şi pe soţia lui, Asma (prima din dreapta), la Kremlin, în ianuarie 2005 FOTO Reuters

Sprijinul Federaţiei Ruse oferit regimului Assad are fără îndoială la bază atât interese economice cât mai ales geo-strategice, bazȃndu-se pe cel mai vechi parteneriat rus în regiunea Orientului Mijlociu, întocmit încă dinaintea prăbuşirii URSS-ului.

Din punct de vedere economic, regimul de la Damasc reprezintă unul dintre principalii clienţi care susţin industria de armament rusă, numai în anul 2011 Siria cumpărând arme de peste 1 miliard de dolari, la care se adăuga la acea perioadă şi o datorie de 4 miliarde.  O eventuală schimbare a lui Bashar Al Assad ar  putea slăbi relaţiile dintre cele două ţări, cel mai bun exemplu putând fi dat de Libia, acolo unde după căderea lui Gaddafi principalii clienţi de armament pentru ţara africană au devenit Anglia şi Franţa în detrimentul Rusiei. Aşadar, după ce Moscova a pierdut 13 miliarde de dolari ca urmare a embargoului economic impus Iranului, şi contracte în valoare de 4,5 miliarde de dolari anulate cu statul libian, în ciuda deschiderii pieţei către statele din Asia de Est, Siria reprezintă acum 10% din piaţa de armament a Federaţiei Ruse.

Urmând acelaşi model,  mediul de afaceri rus ar putea pierde la rândul sau piaţa siriană,  care depinde actualmente de importurile de  cereale, echipamente electrice şi alte bunuri ce vin din Rusia, situaţie ce va reprezenta o lovitură dată relaţiilor comerciale şi a PIB-ului Federaţiei Ruse.

Iar aşa cum şi Alexander Dughin semnala, Rusia nu poate uita că timp de peste 300 de ani a reprezentat una dintre cele mai importante puteri ale lumii. Astfel, din punct de vedere militar şi geo-strategic, accesul  Rusiei la apele calde şi mai apoi controlul oceanului planetar reprezintă  un scop în sine al Moscovei în vederea consolidării statutului său internaţional, iar conform Doctrinei Maritime din 2001, Marea Caspică, Oceanul Indian, Pacificul, Atlanticul şi Oceanul Artic devin principale puncte de interes.

Portul  sirian Tartus reprezintă aşadar singura cale de acces la Marea Mediterana, oferind posibilitatea de alimentare a navelor ruseşti şi protecţia acestora în apele internaţionale, evitând trecerea prin Marea Neagră acolo unde strâmtorile Bosfor şi Dardanele se află sub controlul Turciei. Aflat în posesia Marinei ruse încă din 1971, Tartus a fost remodernizat în 2008,  iar înlocuirea lui Assad  cu un regim pro-occidental nu  poate asigura respectarea înţelegerii utilizării portului, exemplele unei asemenea incertitudini putând fi evidenţiate prin exemplul bazei  militare de la Sevastopol, principal  subiect de dispută a clasei  politice ucrainiene.

Tocmai de aceea  căderea actualului regim de la Damasc ar reprezenta o pierdere importantă pentru Rusia, şi s-ar alătura unei liste de eşecuri strategice ale Moscovei, care odată cu sfârşitul războiului rece a pierdut aliaţi precum Slobodan Milosevic în Serbia, Saddam Hussein în Irak, şi mai recent, Muammar Gaddafi în Libia.

Aceste schimbări de regim sunt privite de Moscova şi ca o acţiune de camuflaj a Statelor Unite  care urmăresc menţinerea statutului de lider mondial prin intermediul politicii NATO şi UE, iar faptul că „Primăvară Arabă nu este departe de  Rusia” reprezintă o ameninţare directă chiar şi asupra regimului Putin, care nu demult s-a confruntat cu proteste interne. Iar apoi, căderea Siriei reprezintă şi un joc geopolitic de înconjurare a Iranului, principalul adversar al SUA în regiune, regim care la rândul său s-a confruntat cu violenţe şi lupte de stradă în 2009. Primăvara Arabă a demonstrat că fundamentalismul islamic nu este privit în tocmai ca o soluţie politico-socială, protestele ce au urmat apoi în Egipt sau Tunisia confirmând acest lucru. Iranul se poate confrunta aşadar cu tensiuni sociale în situaţia în care populaţia kurdă ar dori unirea cu regiunile din Irak şi/sau Siria pentru înfăptuirea Kurdistanului, creeand un tsunami în condiţiile în care Teheranul  se confruntă deja cu grave probleme economice ca urmare a embargoului economic şi a epuizării resurselor de apă.

Acest posibil scenariu ar  păstra intact teritoriul turc, semnalele fiind date deja de actul  de dezarmare al PKK şi de sprijinul accordat de Ankara kurzilor din Irak, ceea ce ar conferi o relaţie de tip win-win între Turcia şi Statele Unite, Washingtonul păstrȃndu-şi supremaţia şi interesele în regiune, în timp ce Ankara va putea construi o politică de consolidare a statutului de putere regională, inclusiv dominarea Caucazului şi a Regiunii Extinse a Mării Negre, zone de interes ale Rusiei.

Totodată construcţia Nabucco West şi creşterea populaţiei musulmane reprezintă riscuri la adresa securităţii naţionale ruse, care în concordanţă cu evoluţiile geopolitice pot crea modificări privind balanţa de putere mondială. Conform rapoartelor ONU,  populaţia rusă va deveni majoritar musulmană până în 2025, ca urmare a exploziei natalităţii din zona cecenă, ceea ce a desemnat Kremlinul să apeleze la repatrierea filorusilor aflaţi în fostul spaţiu sovietic, acţiune ce are totuşi un efect de bumerang întrucât slăbeşte politica „vecinătăţii apropiate” diminuând legitimiatea rusă de a interveni în fostul spaţiu sovietic pentru protecţia propriilor etnici.

În concluzie, ceea ce ne arată acest  tablou, este complexitatea   şcenei relaţiilor internaţionale, şi faptul că Rusia nu va accepta cu uşurinţă ieşirea Siriei din propria sferă de influenţă, urmărind să îşi păstreze interesul naţional prin căutarea unuei soluţii care să îi menţină interesele în regiune, în timp ce un posibil eşec ar crea o vulnerabilitate, care mai devreme sau mai târziu  se va transforma într-o ameninţare directă asupra propriilor interese, implicit asupra propriei securităţi naţionale.