Hotel de fantezii- capitalism "la îndemână"

Stefan Bruggeman- Now Here is also Nowhere

Ne lăsăm manipulaţi tocmai pentru că ne place să fim seduşi. E un "capitalism la îndemână", fără păcat: vezi din el atât cât vrei, guşti din el doar cât îţi place.

Citisem o săptămână întreagă despre vârstele capitalismului de la cald la rece, de la note de subsol- note de picior, cum s-a scăpat Academia zilele trecute, într-un alint nevinovat de redactare- şi lecturi cu creionul în mână, la articole ceva mai ludice şi deşănţate, mici ispite ale blogosferei.

Surovolând pagini web, găsesc şi dialogul dintre Gilles Lipovetsky şi Stefan Bruggemann, din mai, 2009, petrecut în Franţa.

Deci ceea ce îţi doreşti cu adevărat este să fii liber.

E o replică în stilul lui Lipovetsky: uşor caustic şi cu toate acestea impecabil de sincer. Bruggemann îi răspunde mascat:

Problema reală se petrece chiar acum: pe fondul procesului de personalizare şi de creştere a individualismului, avem atâtea posibilităţi de a fi liberi încât sfârşim, de fiecare dată, prin a nu face nimic prin ele. Societatea a devenit atât de individualistă, aşa încât este agregată după modelul platformelor personale şi ale rebeliunilor fiecărui om împotriva sinelui, nu împotriva societăţii.

De fapt, capitalismul este un leagăn de opţiuni şi o provocare care a încetat să mai însemne comunicare explicită. Într-un mod bizar, a preferat-o pe cea de tip tacit, de la un punct disciplinar: seducţia artistică, imagologia, căutarea obsedantă a unor tâlcuri dincolo de fotografia  de brand, toate fac parte din mulţimea elementelor capitaliste fără rest. Dar dacă opţiunea nu este doar o problemă de alegere, cât şi una de reacţie, ne putem întreba, pe urmele celor doi, în ce măsură este practicată aceasta din urmă în orizontul timpurilor hypermoderne, unde atitudinile creatoare ori critice de acest tip par a fi fost neutralizate? Mai mult decât atât, cât mai reprezintă astăzi reacţiunea- comunicare şi cât poate fi ea înţeleasă ca stare de confort faţă de un context deja dat?

Sensibilitatea subiectului aparţine mai curând raportului dintre reacţie şi provocare. Personal, încă mai cred în tăria acestuia.

E un soi de tradiţie socială impersonală care traduce tot ceea ce se petrece în jurul nostru într-un stil foarte personal.

Bruggemann îi mărturiseşte lui Lipovetsky că suntem naivi crezând că (mai) putem provoca astăzi. Iar gluma capitalistă continuă. Să luăm în considerare tocmai studiul de caz discutat de cei doi.

Întrebat dacă provoacă o industrie prin brand-ul său artistic sau creşte una, Bruggemann răspunde că deşi nu s-a izolat de mare producţie artistică a contemporaneităţii, a preferat să îşi semneze una pe propriile puteri.

Lucrez la un proiect cu unul dintre prietenii mei. El are un mare lanţ hotelier, aşa încât zilele trecute m-a întrebat de ce nu  expun una dintre lucrările mele într-un hotel de-al său. I-am spus că aş putea face asta, dar atunci nu ar mai fi un proiect pentru mine.

Ideea însă poate fi rătălmăcită, aşa încât Bruggemann îşi dă seama că iniţiativa ar avea succes dacă ar gândi întreg hotelul de la temelii ca o potenţială gazdă pentru opere de artă într-un format conceptual, nu sculptural, dându-i astfel o alură „tectonică”. „Thoughts are problems”, aşa încât Bruggemann alege să îşi ghideze întreaga creaţie valorificând concepte, de vreme ce „asta îşi propune tradiţia capitalistă”.

Mă joc cu imaterialitatea într-un sistem al consumerismului, mă folosesc de anti-formă ca să vorbesc despre capitalism. Îmi place să fiu contectat la societatea de astăzi şi la industria ei. Nu o să ajung nostalgic şi să mă întorc la ceramică. Folosesc sticlă, ferestre, semne şi indicatoare stradale. E mai simplu- găsesc toate materialele în oraşele industrializate. De pildă un neon, e la îndemână”.

De pe margine, te poţi întreba dacă wow-ul estetic, mica ta mirare de contemplator, care ar trebui fie să te compleşească, fie să te lase siderat, mai are vreun viitor în contextul ăsta. Mai apoi, te întrebi dacă nu cumva tot ceea ce vezi face parte dintr-o clasă a obiectelor ieftine cu o valorizare estetică puternică, exact ceea ce te-ar face contemplatorul unui produs gândit nu din inspiraţie şi revelaţie lăsate libere, ci din calcule şi economii de buget.

Paradoxul este că la capătul acestei disjuncţii nu găseşti o „artă ieftină”, decât în plan material. Eşti consumatorul unei arte rezonabile, şi nici măcar atât. Consumatorul unui produs. Mai mult ca niciodată, acesta este raportul dominant.

Visul lui  Bruggemann a căpătat sens şi formă pe parcurs, înfiinţând „Hotel Hotel” – „un proiect numit hilar ca o tautologie sucita” (de parcă asta ar fi posibil, cel puţin în termenii discuţiei). Lipovetsky se întreba – bref- dacă asta înseamnă un „non-spaţiu locuibil”, Bruggemann răspunzându-i că „de facto, e un hotel, dar, de jure, e un proiect care tematizează esenţa hotelului în sine”, realizată prin gravuri inserate în perete. Dacă decoraţia înseamnă inserţie, Bruggemann vrea tocmai opusul: deconstrucţia. Memorabile sunt următoarele replici:

„Lipovetsky: Şi nu există nicio pictură, niciun desen, nimic?!”

„Bruggemann: Tu eşti pictura. Răstorn rolul clientului, aşa încât să fie protagonistul experienţei artistice”.  

„Lipovetsky: Într-un fel, mă forţează să văd mai mult decât vreau. Ce relaţie are asta cu estetismul? Într-un fel, imaginea nu ar trebui să fie un element hedonist? Unii religioşi din fire spun că „trebuie să iei distanţă de realitate ca să ai o viaţă aproape de Dumnezeu”. Mă întreb dacă asta nu e o ironie, de vreme ce cuvintele şi imaginile devin prea mult şi noi trebuie să le dăm o limită. Dar poţi avea mai mult de o imagine în minte şi atunci acesta nu e un soi de estetism?”

„Bruggemann: Probabil”.

„Lipovetsky: E doar o întrebare.”

„Bruggemann: Ah, nu, e o întrebare foarte bună. E ca în protestantism, când se spune că nu există nicio reprezentare autentică a lui Dumnezeu, spre deosebire de catolicism, de exemplu. Eu vreau să le joc pe amândouă: avem prea multe imagini, deci trebuie să fim conceptuali. Asta e cheia”

„Lipovetsky: Manipulând comunicarea, manipulezi tocmai plăcerea oamenilor”.  

Adevărul e că în postmodernism frumuseţea a devenit atât de individualistă şi de individualizată încât tot  ce a rămas din ea e o pluralitate de voci care vor să renunţe la anonimat şi să devină nu sonore, ci vizibile. Pragmatismul s-a adăugat seducţiei şi plăcerii artistice. Cele două din urmă sunt profund supuse manipulării, deci se prezintă mai mult ca niciodată ca fiind pur comunicaţionale. Postmodernitatea oferă, în acest sens, unul dintre „atributele pozitive” ale păpuşilor trase pe sfoară: ne lăsăm manipulaţi tocmai pentru că ne place să fim seduşi (iată unul dintre mecanismele naturale după care „funcţionăm” chiar şi în cele mai intime şi (ne)refulate aspecte ale vieţii noastre): de artă, de consum, de un frumos spectacular tocmai pentru că se abate de la tiparele clasice.

E un „capitalism la îndemână”, fără păcat: vezi din el atât cât vrei, guşti din el doar cât îţi place.

Abia acum mi s-a făcut clară imaginea mercantilismului artistic scuturat de note de subsol. Într-un fel, societatea a devenit tocmai ceea ce capitalismul artistic a dictat: o investire strategică de sublim şi plăcere, de valori rătălmăcite şi încondeiate pentru confortul individual al fiecăruia. E formula creaţiei consumeriste de sine: profund vizuală, hedonistă, iluzorie, sedusă, manipulabilă într-un stil economic şi inteligent deopotrivă.  Singura provocare rămasă e să nu uiţi să îi comunici şi să i te comunici.