Hoţ, da' cinstit

Sinceritatea e însuşirea morală cea  mai preţuită de români. Aşa rezultă dintr-un sondaj de opinie. Sună încurajator pentru că, deşi, de obicei, preţuieşti ce nu ai, simpla aspiraţie către o atât de nobilă trăsătură morală te face optimist.

Procentul obţinut de sinceritate este covâşitor: mai mult de o treime dintre români. Urmează cinstea. Dar la  o distanţă de aproape zece procente. Şi aici tind să cred că românii apreciază cinstea tocmai pentru că nu o prea zăresc în jurul lor.

Înainte nu ne puteam permite luxul de a spune ce credem cinstit şi ajungeam necistiţi cu ceilalţi şi cu noi. Acum ne putem „valorifica” necinstea nu doar în relaţiile interumane ci şi în contextele economice mult mai complexe şi mai variate. Ne fură nu doar şefii, ci şi prietenii când ne sunt parteneri  de business, înşelăm băncile, statul, înşelăm tot ce mişcă pentru a supravieţui financiar sau ca să ne îmbogăţim cât mai repede.

Până şi toleranţa e originală la români. Adică  poţi să-l înşeli, dar să-i spui. Asta sună ca povestea cu nevasta care spune despre bărbat: „Poate să umble, dar să vină şi să-mi aducă bani la copilaşi”. Îţi poţi înşela prietenul, şi mama, şi colegul pentru că dacă-i spui, ieşi basma curată.

Astea-s vremurile, dacă nu înşeli, nu răzbaţi. Nu înfigi însă cuţitul pe la spate, iar dacă o faci, îi spui: „Alo, vezi  că tocmai ţi-am înfipt cuţitul, dar mă-nţelegi ... n-aveam încotro şi uite că sunt sincer, bun, cinstit şi îţi spun”.