Numai părinte să nu fii ...

Privind finalele marilor turnee de tenis, v-aţi gândit vreodata la sacrificiile pe care le-au făcut părinţii actualelor „stele” până când au ajuns să-şi vadă fii sau fiicele jucând în arene celebre?

Sau v-aţi gândit că din o sută de fetiţe (sau de băieţi) care încep tenisul la 4-5 ani şi a căror copilărie este sacrificată, doar două (doi) sau trei ajung să guste satisfacţia de a se califica pe tabloul de concurs al unui mare turneu?

A întrebat-o cineva vreodată pe Nadia Comăneci cum a fost copilăria ei? Sau pe Teodora Ungureanu (sper că n-aţi uitat-o)? Sau pe Emilia Eberle, pe Lavinia Miloşovici, pe Gina Gogean. Le-am văzut antrenându-se la Deva, de-a lungul anilor, şi mi-au insipirat milă fiindcă erau nişte copii chinuiţi. Tehnicienii mi-au explicat că altfel nu poţi ajunge o mare campioană. Ori totul, ori nimic! Şi totul reuşesc câteva, iar majoritatea nimic.

Dar să nu dramatizăm. Majoritatea tinerilor care încep sportul de la o vârstă fragedă, chiar dacă ajung campioni, rămân totuşi cu o dragoste sau chiar cu o pasiune pentru o viaţă plină de mişcare, pentru petrecerea timpului liber pe un teren de tenis, într-o piscină, pe o pârtie de schi sau pe cărările munţilor, ceea ce poate fi uneori mai important decât marea performanţă.

Oricum, să-ţi vezi copilul făcând sport, în loc să-l vezi stând prin cafenele la şuete interminabile în fum de tigară şi cu păhărelul în faţă este o mare satisfacţie pentru un părinte. De aceea, îmi scot pălăria în faţa tuturor taţilor şi tuturor mamelor care au „sacrificat” timp, bani  şi multă energie pentru a face din copiii lo, oameni sănătoşi, sportivi, cu o ţinută fizică agreabilă şi cu un comportament fair-play.