Herbert Kickl, Cancelarul Kremlinului

Pentru a înţelege dinamica politică internă a Austriei, nimic nu este mai binevenit decât lectura scrierilor lui Paul Lendvai. Editorialistul Der Standard, cel mai titrat şi respectat jurnalist al Austriei, ajuns la venerabila vârstă de 95 de ani, autorul unor cărţi de referinţă cum ar fi „Ungurii” sau „Ungaria lui Viktor Orban” (traduse şi în limba română), are un cuvânt greu de spus întotdeauna.

Paul Lendvai FOTO Arhivă

Plecat din Ungaria natală în 1956 după prăbuşirea revoluţiei maghiare, a intrat imediat în media austriacă, având o continuitate de invidiat şi fiind în preajma oamenilor politici austrieci fără întrerupere din 1957 până în prezent. Din acest motiv, o carte dedicată politicii din Austria a lui Paul Lendvai este un regal, un dar nepreţuit pentru oricine vrea să înţeleagă ce se întâmplă de fapt şi de ce. Acest regal este intitulat Vielgeprüftes Österreich (“Mult încercata Austrie”) şi a apărut în 2022. Pentru Lendvai, Austria este Europa Centrală prin excelenţă, un laborator în care sunt testate, încercate, diferite probleme legate de identitate şi integrare.

Nicăieri în Europa problema migraţiei nu a fost una care ţine de viaţă şi de moarte ca în Austria, iar acest lucru se întâmplă constant, de la începutul secolului XX. În 1900 62% din cei 1,7 milioane locuitori ai Vienei nu se născuseră în acest oraş, iar în 1910 peste 467.000 de locuitori erau născuţi în Boemia şi Moravia. În timpul ocupaţiei naziste, cel mai mare procent de nume de familie aveau origine slavă, nu germană. FPÖ a apărut după al Doilea Război Mondial, prima temă vehiculată în spaţiul public de acest partid fiind necesitatea de a “germaniza” Austria, prin căpătarea unei conştiinţe identitare.

Opinia publică din Austria a fost multă vreme împărţită asupra acestui subiect: potrivit naraţiunii FPÖ, “de-slavizarea” aduce după sine mai multă “germanitate” - procesul în sine ar fi bun dar rezultatul nu a fost considerat de mulţi ca fiind cel dorit, de creare a unei noi conştiinţe austriece. Astfel, timp de decenii, s-a încercat a se răspunde la întrebarea “ce înseamnă a fi austriac”. Partidele tradiţionale au răspuns treptat la această întrebare că a fi austriac înseamnă de fapt a fi central - european, apoi european pur şi simplu. FPÖ a oferit un alt răspuns: a fi austriac înseamnă a avea o identitate germană, opusă experimentelor din trecut (slavizare) sau prezent (islamizare). În 2004 FPÖ lansa în campania electorală tema Umvolkung, “dez-naţionalizare”, vorbind despre necesitatea înlăturării “deznaţionalizării sistematice”. Acest tip de mesaj a devenit din ce în ce mai acceptat pentru o parte importantă din electorat, dispusă să discute deschis problema identitară. Prezenţa Islamului în societate, a unui nou tip de migraţie, a fost văzută în Austria de către acest electorat ca o problemă existenţială, “ori noi, ori ei”. În acest fel, FPÖ şi-a câştigat un electorat fidel.

Paul Lendvai descrie un episod uitat, din 1994, atunci când ÖVP se afla în campanie electorală. Vice-cancelarul de atunci, Erhard Busek, vorbea deschis la acel moment despre imposibilitatea de a face o coaliţie post-electorală cu FPÖ, afirmând că “problema nu este nici când, nici dacă”. 15 ani mai târziu, ÖVP s-a văzut pus în faţa aceleiaşi dileme: a guverna sau nu cu FPÖ. La începutul anului 2000, Wolfgang Schüssel considera că a lăsa FPÖ în opoziţie ar însemna a oferi şansa ca la următoarele alegeri acest partid să aibă 35% din voturi. “Nu există decât o singură variantă corectă pentru ţară”, afirma atunci Schüssel. În anul 2000, formarea coaliţiei ÖVP - FPÖ era considerată un şoc la Bruxelles şi se punea problema aplicării unor sancţiuni Austriei pentru aducerea extremiştilor la putere. 24 de ani mai târziu, victoria FPÖ la alegerile din 29 septembrie 2024 era văzută la Bruxelles ca fiind ceva normal. “Orice s-ar întâmpla în materie de coaliţii, politica austriacă nu se va schimba prea mult” declara Politico un înalt funcţionar european.

Ce s-a întâmplat în cele patru decenii care separă momentul în care FPÖ era exclus categoric de la guvernare, înainte şi după alegeri şi momentul în care lipsa sa de la guvernare ar fi percepută ca o surpriză? Cum a dispărut “zidul de protecţie” împotriva partidelor extremiste în Austria, în condiţiile în care în Germania sau în alte ţări acesta mai rezistă? De ce partidele mainstream acceptă astăzi FPÖ ca partener de dialog, în timp ce aceleaşi partide îl considerau iniţial ca fiind cel mai mare pericol la adresa democraţiei?

Rezultatul electoral din Austria nu este o surpriză, ci vine în continuarea unor rezultate asemănătoare ale partidelor populiste în toată Europa. AfD a avut un rezultat foarte bun în alegerile de land din Turingia, Saxonia şi Brandenburg. Probabil nu va fi cooptat la guvernarea locală, prin formarea unor coaliţii mai largi împotrriva sa, însă numărul de aleşi care corespunde unor scoruri foarte bune va influenţa decisiv dezbaterile politice din aceste landuri. În Ungaria, Fidesz domină autoritar peisajul politic începând cu 2010. În Italia, Georgia Meloni este liderul unei coaliţii de guvernare situată la maximul de dreapta posibil al eşichierului politic atins după 1945. Fratelli d’Italia nu mai este partidul care trebuie izolat, ci pilonul guvernării. În Olanda, partidul lui Wilders a câştigat alegerile din 2023 şi a fost cooptat la guvernare, fără ca liderul său să aibă un portofoliu - aceasta fiind condiţia celorlalte partide pentru a se alătura VVD. În Franţa, Adunarea Naţională a avut un rezultat foarte bun la alegerile anticipate din vara acestui an şi susţine din umbră un guvern de centru - dreapta care altfel ar fi ultra-minoritar. Este ceea în ştiinţa politică a căpătat un nume: normalizarea extremei drepte, ori ceea ce am putea desemna prin acceptarea populismului ca o tendinţă firească, printre altele, în politică.

FPÖ a renăscut din propria cenuşă de mai multe ori, după ce s-a aflat la guvernare în 2000 şi 2003: moartea lui Jörg Haider nu a dus la dispariţia sa, ci partidul a reuşit să se menţină la nivel regional şi naţional. A intrat ulterior la guvernare în 2017, fiind în coaliţie cu ÖVP până în 2019. Herbert Kickl a preluat partidul în 2021, după scandalul Ibiza din 2019 care l-a înlăturat pe liderul său, Heinz - Christian Strache.

Este FPÖ un pericol pentru democraţie în 2024, mai mult decât în 1984, 2000, 2003 sau 2017? Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să definim mai exact profilul lui Kickl. Der Spiegel îl numea recent Der Gipfelstürmer, “cel care a ajuns la înălţimi”. Într-adevăr, Kickl a adus FPÖ la un scor care îi permite să respire un aer rarefiat,în stratosferă, acolo unde doar partidele mainstream au mai ajuns. A respira aerul înălţimilor nu înseamnă însă a te situa permanent la înălţime. Kickl simte doar atmosfera rafinată a politicii vieneze dar îşi va îndeplini visul de a fi Cancelar? Până la momentul când se va contura o nouă coaliţie de guvernare, Kickl se consideră Volkskanzler, “Cancelarul poporului”. Foarte probabil, Kickl va rămâne Cancelar doar în fanteziile de putere ale FPÖ, nu şi în realitate. Interesant este că acest termen a fost folosit în anii 1930 şi pentru Adolf Hitler, Viktor Klemperer oferind această expresie drept exemplu pentru puterea de seducţie a limbajului folosit de maşina de propagandă nazistă.

În campania electorală, FPÖ s-a comportat exact ca toate partidele populiste care au reinventat discursul public, contribuind la radicalizarea dezbaterilor. Ingrid Brodnig de la Der Standard consideră că FPÖ a creat pe reţelele sociale o “realitate paralelă”, în care totul arăta perfect, promisiunile electorale având astfel un impact mult mai mare decât al partidelor tradiţionale care nu au folosit atât de mult mediul online. Cum a reuşit FPÖ să îi convingă pe adepţii săi online să vină la vot este în sine o performanţă.

Cancelarul Nehammer a afirmat înainte de alegeri că ÖVP nu va guverna alături de Kickl, iar acesta nu va fi niciodată Cancelar. Prin aceasta, s-a lăsat o uşă întredeschisă: ÖVP ar putea guverna cu un FPÖ fără Kickl, după modelul olandez, pentru a tempera opinia publică. Cum se face că ÖVP şi FPÖ, atât de apropiate în materie de migraţie, cu programe economice foarte asemănătoare, refuză o participare a lui Kickl la guvernare? Atunci când a fost ministru de interne în perioada 2017 - 2019, Kickl a avut un comportament inexplicabil, ministerul său acţionând permanent împotriva serviciilor de intelligence ale Austriei, determinând izolarea acestora la nivel european, datorită temerii că informaţiile oferite Austriei ar putea fi accesate de Federaţia Rusă. Kickl era de pe atunci considerat ca un risc major de securitate. Ulterior, Kickl nu şi-a ascuns admiraţia pentru Viktor Orban, pe care îl consideră modelul său. Cu ocazia discursului lui Volodymir Zelenski în Parlamentul Austriei, Kickl a părăsit ostentativ sala, împreună cu alţi lideri ai FPÖ. Atunci când Cancelarul german Scholz a lansat Sky Shield Initiative, prin care se doreşte ca ţările europene să fie apărate, după modelul Israelului, de un scut anti-rachetă, Kickl a afirmat că acest demers este împotriva “neutralităţii Austriei”. În mod surprinzător, chiar dacă programul electoral al FPÖ era intitulat “Fortăreaţa Austria”, accentul fiind pus pe politicile anti-migraţie, campania electorală s-a desfăşurat pe fundalul disputelor referitoare la poziţionarea Austriei faţă de Federaţia Rusă. Kickl s-a declarat un adept al “păcii”, o pace dictată desigur în termenii Kremlinului. Toate aceste poziţionări amintesc mai degrabă de cele ale Sarah Wagenknecht din Germania care promovează o variantă de populism de stânga cu accente pro-ruse, în numele “păcii” şi împotriva “războiului” întreţinut de ceea ce era considerat, în anii 1980 dar şi în 2024, ca o marcă a “neocoloniasmului” american, anume “complexul militar - industrial” pentru care orice război este binevenit (în mod ironic, sintagma îi aparţine lui Eisenhower şi descria o realitate a industriei de apărare în timpul Războiului Rece, benefică pentru economia SUA). Pentru Nehammer şi ÖVP, Kickl este şi rămâne un risc de securitate. FPÖ ar putea fi “decontaminat” de Kickl, în varianta optimistă, niciodată mărturisită ca atare, a ÖVP.

În respingerea lui Kickl, Nehammer are un aliat de încredere: preşedintele van der Bellen. Acesta a ieşit din neutralitatea tipică şefilor de stat din Austria şi a declarat că următorul guvern al Austriei va trebui să apere drepturile omului, să sprijine calitatea de membru în UE a Austriei şi să respecte independenţa media. FPÖ nu corespunde la niciunul din aceste criterii. De multă vreme van der Bellen, provenit din partidul Verzilor, şi-a manifestat aversiunea faţă de FPÖ. În prezent, ostilitatea este la cote maxime, mai ales după ce FPÖ a fost implicat într-un episod extrem de controversat. Mai mulţi lideri ai săi au participat, chiar înainte de alegerile din 29 septembrie, la înmormântarea lui Walter Sucher, vechi activist FPÖ, decedat la 90 de ani, un important membru al unei “fraternităţi” naziste, intitulată Olympia, la înmormântare fiind intonat un imn nazist,.

În acest moment, se întrevăd două variante de guvernare: o majoritate ÖVP - FPÖ dar fără Kickl în guvern (pentru ca această formulă să fie acceptată de preşedintele van der Bellen) sau o majoritate ÖVP  - SPÖ - Neos. În termeni reali, aceasta ar fi o majoritate care ar depinde doar de un vot în plus în Parlament, ceea ce nu convine nici lui Karl Nehammer şi nici liderului SPÖ, Andreas Babler. Este însă formula preferată de van der Bellen şi sprijinită de sindicate, puternice în Austria.

Problema alegerilor din Austria nu este cine va forma viitorul guvern şi ce politici va aplica. Problema acestor alegeri este normalizarea prezenţei extremei drepte populiste în peisajul politic, “centura de siguranţă” anti-populistă fiind de mult timp abandonată. Într-un studiu publicat în luna martie 2024 pentru European Council on Foreign Relations, Ivan Krastev şi Mark Leonard remarcau că extrema dreaptă populistă din Europa a devenit extrem de diversă: unele partide s-au deradicalizat (Fratelli d’Italia), altele s-au radicalizat (PiS). FPÖ a râmas la fel de radicalizat, chiar a reuşit să adune în jurul său partide asemănătoare în grupul “Patrioţi pentru Europa” din Parlamentul European, format după alegerile europene din iunie, astfel încât Marie Le Pen, Matteo Salvini, Andrej Babis, Viktor Orban, Geert Wilders şi Herbert Kickl şi-au coordonat poziţiile - nu dimensiunea grupului îngrijorează, ci coeziunea sa. Totodată, Krastev şi Leonard atrăgeau atenţia asupra a ceea ce numeau “capcana migraţiei”: partidele mainstream împrumută tema migraţiei de la partidele populiste pentru a le prelua electoratul dar ignoră “creşterea majorităţii care manifestă îndoieli” - persistă îndoiala că partidele mainstream, chiar dacă abordează convingător tema migraţiei în termeni radicali, au pe undeva o agendă ascunsă.

FPÖ nu este doar constant cu sine însuşi pe tema migraţiei dar a devenit din ce în ce mai mult un partid de tipul BSW din Germania - o specie nouă de populism care cultivă o deschidere mai mare faţă de Federaţia Rusă, în numele unei teme care a mai fost vehiculată de partide radical extremiste în timpul Războiului Rece - întreţinerea iluziei că “pacea” ţine departe agresorul. “Mult încercata Austrie” descrisă de Lendvai este, din acest punct de vedere, mai puţin încercată decât ar fi dacă ar intra sub tutela “protectoare” a Federaţiei Ruse. Nu ştim dacă Herbert Kickl va fi sau nu Cancelarul Austriei dar cu siguranţă îşi merită cu prisosinţă numele de “Cancelar al Kremlinului”.