Hello Africa! Rezumatul unei filozofii bugetare pauperizante
0
Discuţiile din ce în ce mai consistente despre creşterea fiscalităţii anul viitor ne îndeamnă la reflecţie. Din 2009, an de an am făcut acelaşi lucru; de la forfetarul ministrului Pogea la „scăderea TVA (la pâine) compensată” din această toamnă; am introdus noi impozite, am mărit accizele, am crescut TVA. Guvernul actual pare să fie consecvent cu politica dusă de guvernele precedente şi procedează întocmai.
Dar de ce sunt necesare aceste creşteri de taxe? Deoarece statul cheltuie mai mult de la an la an. Nici în momentul izbucnirii crizei statul nu şi-a redus cheltuielile. Austeritatea – o vorbă de dânşii inventată – s-a aplicat sectorului privat şi cetăţenilor simpli, nu statului. Austeritatea a fost o politică prin care statul a crescut storcând de resurse şi mai mult decât înainte sectorul privat. Graficul alăturat (datele pe 2013 arată prognozele iniţiale) sfidează situaţia vastei majorităţi a populaţiei care, din 2009 încoace a fost constrânsă să consume mai puţin şi să-şi anuleze planurile de investiţii. În acest timp guvernul nu a economist nimic, din contră, a continuat să îşi crească cheltuielile. Am oferit mai multe detalii despre creşterea cheltuielilor în articolul „Jocurile foamei bugetare: cine este responsabil pentru creşterea cheltuielilor".
Cum de s-au finanţat cheltuielile în creştere? Simplu! Aşa cum se vede, prin creşterea veniturilor, a resurselor colectate prin impozite din buzunarul fiecăruia dintre noi. Pentru guvern, austeritatea a însemnat să câştige mai mulţi bani!
A doua metodă prin care cheltuielile au fost finanţate a fost creşterea îndatorării. Al doilea grafic arată cum au evoluat obligaţiile financiare ale statului şi vedem din nou, extrem de clar, cât de iresponsabilă a fost politica bugetară.
Soluţii reale pentru scăderea angajamentelor statului nu au fost luate. O dovedesc discuţiile din prezent despre creşterea fiscalităţii. Filozofia finanţelor publice pare să fie aceea că, dacă angajamentele publice sunt împovărătoare, atunci înseamnă că statul este prea mic, nu că obligaţiile sunt excesive! Pe acest principiu se urmăreşte creşterea ponderii statului în PIB. Decidenţii politici îşi imaginează că dacă statul ar colecta 40% din PIB la buget sau, de ce nu, 50% din PIB (ca ţările occidentale), atunci angajamentele ar fi foarte uşor de suportat. Filozofia aceasta o să ne ducă la sapă de lemn, la fel cum a produs stagnare şi criză în Occident. Scutierii bugetului public întotdeauna se vor văita că nu au bani îndeajuns: vedem asta în România, o vedem şi în Italia. Dacă veniturile statului ar creşte, predicţia sigură ar fi aceea că ne-ar trebui o scară logaritmică pentru a măsura risipa şi cheltuielile angajate de cei care aflaţi vremelnic la şefia cazanului comun al bugetului se vor grăbi să le facă.
Creşterea fiscalităţii este absurdă, după orice standarde teoretice sau istorice. Impozitele nu fac decât să confişte o parte din producţia creată de membrii societăţii. Atunci când aceştia suportă deja o povară fiscală ameţitoare, normal este să încerci să le-o reduci pentru a stimula munca şi acumularea de capital. Aşa arată raportul Paying Taxes 2013 al Băncii Mondiale şi PwC, care măsoară greutatea poverii fiscale în ţările lumii, România se clasează pe locul 136 în lume, adică la coada… „universului cosmic”. Sub noi se află Zimbabwe şi Tanzania, un pic mai jos Belarus (cea mai socialistă ţară din Est) şi la mare distanţă, pe locul 91, Bulgaria. Imediat deasupra noastră, pe poziţia 137 se află Burundi, pe care înţeleg că guvernul şi-a propus să o întreacă.
Să nu-i urăm succes.
Se încarcă comentariile...
