Hârtia tricapelă

0
0

Pe la finele secolului fanariot se găsea  de cumpărat o hârtie de scris, care avea imprimată sigla fabricantului, reprezentând trei pălării, din care motiv hârtia se numea tricapelă. La ea se fac multe referiri, fiind de calitate, prin urmare scumpă și folosită doar în cancelariile domnești ori de lumea bună.

image

Iar printre cumpărători s-a aflat la un moment dat și Dinicu, un logofăt  care copia cărți pentru amatori. La vremea respectivă, când voiai să ai un volum, îl dădeai la copiat, iar logofătul scria citeț, știa câtă distanță să lase între cuvinte, încât ajunsese unul dintre cei mai căutați copiști. Odată a fost nevoit să cumpere hârtie scumpă, respectiv tricapelă. Și-a constatat diferența. Penița aluneca altfel, plus că și gândurile o luaseră razna, îi plăcea să privească pe fereastră, din foișorul lui, de la Capșa de azi, și până la Dâmbovița și să-și închipuie ce făceau oamenii. Așa ajunsese că făcea și pauze dese, chipurile, ca să-și ascută pana, căci pe vremea respectivă trusa de scris conținea, pe lângă o călimară de tablă și câteva pene de gâscă, un cuțitaș fin, pentru a tăia penița din când în când, adică vârful penei, anume subțiat ca să scrie. Iar aici s-ar putea face un tratat despre tăieturi și vârfuri artistice!

Cât își pregătea pana, un drăcușor îl  ducea prin locuri obscure. Și-așa a-nceput să scrie, să povestească acele lucruri misterioase, să spună ce se află prin case, pe sub poduri ori prin grădini.

Nu după mult, a fost mirat să descopere că dispăruse una dintre cele trei pălării din antetul hârtii. Și nu de pe o filă, ci de pe tot topul.

Dar n-a pierdut timpul cu această enigmă, ci, în mod firesc, i-a venit să scrie o poveste, pe care a dat-o la ilustrat, încât în loc să mai copieze cărțile altora, ajunsese el însuși scriitor, desigur neștiut încă.

Povestirea s-a vândut bine printre dascăli, printre negustorii mai melancolici. Apoi a început alta - nu vă mai spun că între timp dispăruse încă o pălărie de pe antet! Iar ca să n-o lungesc inutil, când s-a apucat de cea de-a treia poveste, hârtia, acea tricapelă, pe care o lăudau negustorii și pe care o cumpărau numai oamenii cu dare de mână,  se transformase într-o hârtie banală. Și nu doar sub penița lui Dinicu, logofăt, caligraf și scriitor de ocazie, ci în toate casele pe unde umblase - hârtia era acum o foaie velină. La București, la Veneția ori prin alte orașe pe unde era căutată, lucrurile stăteau tot așa.

Fabricantul și-a luat altă siglă, din care cauză și numele atât de popular al tricapelei a dispărut.

Logofătul Dinicu n-a mai scris altceva și cum poveștile lui nu erau tipărite, cu timpul au dispărut, înghițite de igrasie, arse ori putrezite în latrine.

Numele logofătului s-a dus și el.

Dar în București pot fi văzuți și în ziua de astăzi, mai ales la ceasul amiezii, trei tipi cu trei pălării aurii, mai mult scunzi, gemeni identici, cu ochi foarte mari. Au același traseu: de la Capșa spre Cișmigiu, unde se așează pe-o bancă, mereu alta, iar dacă cineva face greșeala de a intra în vorbă cu ei, nu mai scapă până când nu-i spun o poveste, ceva vechi despre o lume imposibil de fixat în vreo epocă. Trei povești știu gemenii cu pălării poleite, toate trei cu un personaj, de meserie caligraf și copist, un bărbat în ai cărui ochi dorm semințele nemuririi.

Opinii

Mai multe de la Doina Ruști


Ultimele știri
Cele mai citite