Händel şi Bruckner au încheiat Festivalul Enescu 2021
0Ultima zi de Festival a venit cu declaraţia de presă a dlui Mihai Constantinescu, director executiv al bienalei Enescu şi al Artexim, citată de Agerpres, din care aflăm că în acest moment stăm aşa:
- Festivalul nu mai are director executiv (dl Mihai Constantinescu se retrage)
- Festivalul nu mai are director artistic (şi dl Vladimir Jurowski se retrage)
- Festivalul nu are program pentru ediţia din 2023 (şi, pe cale de consecinţă, niciun precontract semnat cu vreun artist, orchestră, ansamblu etc.).
În schimb, Festivalul are o listă de pretendenţi la şefie, care se bat pe nimic, pentru că în acest moment, propriu zis, Festivalul nu mai există. Se cunoştea situaţia foarte bine din 2019 şi am semnalat-o încă de atunci.
Singura constantă de la încheierea ediţiei din 2019 şi până acum a fost guvernul PNL, cu cel mai longeviv ministru al culturii, dar şi cel mai leneş, precum şi înalt patronajul la fel de leneş al Preşedinţiei. Cultura a luat o lungă pauză începând cu anul 2020, iar clasa politică n-a schiţat nici cel mai mic gest în direcţia prezervării cel puţin a lucrurilor bune câştigate până acum. Ceea ce arată că instituţiile cele mai importante din stat sunt ocupate de nişte oameni atât de aroganţi, încât au uitat că puterea este întotdeauna temporară. Ei sunt responsabili dacă Festivalul Enescu va deveni Cântarea României sau va dispărea.
într-o duminică, 26 Septembrie, la Ateneul Român
Händel: Partenope HWV 27
William Christie, Paul Agnew – conducere muzicală Academia Le Jardin des Voix;
Sophie Daneman – regizor; Jean-Luc Taillefert – scenografie şi costume;
Rita de Leteriis – consilier lingvistic; Christophe Garcia – coregrafie
Membrii Academiei pentru tineri cântăreţi de muzică barocă Le Jardin des Voix: Ana Vieira Leite (Partenope), Hugh Cutting (Arsace), Alberto Miguelez Rouco (Armindo),Jacob Lawrence (Emilio), Helen Charlston (Rosmira / Eurimene), Matthieu Walendzik (Ormonte)
Les Arts Florissants
William Christie – dirijor
Seria de concerte de la Ateneu s-a încheiat, la fel ca în ultimele trei ediţii, cu o operă de secol XVIII, cu regie de scenă. După excelentele Così fan tutte (2017) şi Don Giovanni(2019), anul acesta a fost rândul unei opere baroc, compusă în anul 1730: Partenope. E cea mai atractivă dintre operele lui Händel pentru publicul de astăzi, pentru că intriga are şi o parte comică, ariile sunt relativ scurte, faţă de lungile monologuri da capo din epoca ei, la care se adaugă şi duete, trio, scene de ansamblu.
Mişcarea de scenă a fost foarte inspirată, cel mai delicioase momente fiind cele ale bătăliei dintre armata reginei Partenope şi cumanii lui Emilio, tratată postmodern şi hilar prin împingerea unor zaruri imense, precum şi scena duelului dintre Eurimene şi Arsace, în care ultimul se dezbracă la bustul gol. Micul ansamblu Les Arts Florissants a încăput confortabil în mijlocul scenei Ateneului, lăsând suficient loc în jurul instrumentiştilor pentru deplasarea soliştilor. Un amănunt important este că toţi vocaliştii erau adorabil de tineri, cel mai în vârstă dintre ei având… 28 de ani! S-au mişcat agil, au cântat din tot sufletul, făcând să pară că ditamai opera seria barocă e cel mai simplu lucru din lume, pe care şi nişte studenţi îl pot duce la bun sfârşit.
Partenope, în premieră la Ateneu (Foto: Romeo Zaharia)
Imposibil să remarc pe cineva anume, toţi au fost admirabili, cu voci distincte şi perfect credibile. În acelaşi timp, trebuie să spun şi că, în absenţa mişcării de scenă, performanţa lor ar fi fost penalizată tocmai de lipsa de experienţă, pentru că, în general, au avut evoluţii liniare, fără o interpretare personală şi unică aşa cum putem admira la Joyce DiDonato, de exemplu. Însă spectacolul a fost atât de bine lucrat, încât partea vizuală te împiedica să te plictiseşti vreo clipă. În mijlocul acestor puşti, Bill Christie îşi dirija excelentul său ansamblu instrumental cu delicateţe faţă de dimensiunea încă mică a vocilor de pe scenă şi nu o dată l-am văzut potolind insistent violoncelii în momentele în care tindeau să acopere soliştii. Însă interacţiunea dirijorului cu vocaliştii a fost minimală, ceea ce dovedeşte, încă o dată, repetiţiile şi munca perfecţionistă.
Un spectacol miracol, o rază de lumină şi de speranţă, deşi şampania băută în pauză mi-a adus aminte, în contextul acestei ultime zile de Festival, de scufundarea Titanicului, cu muzica încă răsunând în sala de bal.
apoi, la Sala Palatului
Enescu: Pastorale-Fantaisie
Wagner: Uvertura la opera Tannhäuser
Bruckner: Simfonia nr. 7 în mi major WAB 107
Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam
Daniel Harding – dirijor
A doua seară a olandezilor de la Concertgebouw pentru Grand Finale al ediţiei din 2021 a început cu Fantezia Pastorală a lui Enescu, o lucrare inedită, compusă în aceeaşi perioadă cu Poema Română, şi având prima audiţie (şi totodată ultima pentru mai bine de un secol) tot la Paris, în anul 1899. Este meritul dirijorului Gabriel Bebeşelea că a readus-o în atenţie, incluzând-o pe acelaşi disc cu Strigoii, în 2018. A fost o surpriză plăcută, remarcată de criticii de la Gramophone sau BBC Music, care au apreciat-o mult mai călduros decât „oratoriul” vedetă al înregistrării. Numele spune totul, e o fantezie pastorală, în tonuri calme, în care folclorul românesc e inexistent, sau dacă e, e sublimat simfonic la un nivel de rafinament extraordinar. Dar e şi meritul Festivalului care a propus această frumoasă compoziţie unei orchestre mari, cum e Concertgebouw, iar Harding a tratat-o cu respect şi delicateţe în cele zece minute cât ţine, dezvoltând frumos secvenţa furtunoasă din mijlocul lucrării, continuată muzical cu o serenitate pastorală ataşantă.
A urmat a treia rendiţie a uverturii operei Tannhäuser de la această ediţie a bienalei. Edward Gardner şi London Philharmonic au tratat-o destul de calculat şi oarecum mecanic, Christian Badea şi Orchestra Radio din Budapesta i-au imprimat o urgenţă dramatică şi o culoare sumbră captivante. Daniel Harding a început entuziasmant, însă a slăbit tensiunea dramatică pentru a încheia destul de burghez, cu o partidă de alămuri care suna ca şi cum s-ar fi întors de la o masă copioasă, cu mâncăruri grele.
Mesajul ultimei simfonii a ediţiei 2021 a bienalei Enescu e pesimist şi înfrigurat. Bruckner a compus Simfonia nr. 7 cu gândul la moartea iminentă a lui Wagner, iar astăzi, ca spectatori, ne îngrijorăm pentru viitorul incert al Festivalului.
De obicei, încerc să uit de Celibidache atunci când ascult Bruckner într-o sală de concert. Pentru că Celibidache, oricât de extraordinar ar fi fost în acest repertoriu, avea totuşi o viziune foarte personală, diferită de alţi mari dirijori germani cu o reputaţie solidă în muzica lui Bruckner (Günter Wand, Herbert von Karajan, Eugen Jochum, Karl Böhm sau Otto Klemperer). Însă lectura lui Daniel Haring a fost debarasată de orice semnificaţii, lăsând ceea ce spera că va fi sunetul opulent al unei mari orchestre să-i susţină iconoclasmul. Şi, desigur, coralele de alămuri ale părţii a doua (Adagio) au fost impresionante, reuşind să creeze, pentru o dată, impresia de catedrală, tocmai în Sala Palatului. Dar Concertgebouw nu mai e ce-a fost, iar Bruckner a scos iarăşi la iveală destule nesiguranţe ale partidei de corni şi un echilibru destul de precar între secţiunile orchestrei. Astfel, Simfonia s-a încheiat mai degrabă tern, în ciuda eforturilor lui Daniel Harding de a o anima. Nu exclud să fie de vină şi Händel, pentru că e a doua oară când ajung la părerea că, după o operă bună, e greu să menţii atenţia la o simfonie de Bruckner sau Mahler.
Articol publicat pe blogul Despre Opera.