Habemus Otello!
0Evenimentul Stagiunii centenare a ONB pare să fie Otello din 8 şi 11 Iunie 2022 din cel puţin două motive. Avem un adevărat careu de aşi invitat în cele două spectacole: tenorul, soprana, baritonul şi dirijorul — o distribuţie fără precedent.
Mai mult, cei trei solişti sunt surprinşi ca într-un instantaneu fotografic într-un moment de plin avânt al carierelor lor.
Tenorul Arsen Soghomoyan a debutat internaţional în Otello chiar într-un concert cu Berliner Philharmoniker şi după Bucureşti pleacă la München, pentru o serie cu aceeaşi operă, unde alternează în rol cu Gregory Kunde. Iar amănuntul că tenorul armean a început să cânte operă mai întâi ca bariton nu poate decât să dea speranţe pentru registrul grav al acestui rol crucifiant. Hrachuhí Bassénz vine după o serie de La traviata la Royal Opera House în Aprilie şi revine la Covent Garden în Iulie pentru… Desdemona. Cât despre Vladislav Sulimsky, Iago al său de la Wiener Staatsoper a fost impresionant. Iar dirijorul Christian Badea are în spate sute de spectacole de la Metropolitan Opera, Covent Garden, Wiener Staatsoper şi până la Opera Australia sau Teatro Colón din Buenos Aires.
Al doilea motiv este debutul lui Christian Badea la Opera Naţională Bucureşti. Îi ştim concertele de la Ateneul Român, de la Festivalul Enescu şi de la Sala Radio (unde a revenit după o pauză de un deceniu), dar când vine vorba de operă, arta sa pare să se amplifice la un nivel pe care eu unul nu l-am întâlnit niciodată în România. Spectacolele cu Parsifal de la Ateneul Român sunt imposibil de uitat şi observ că sunt şi astăzi celebrate pe reţelele sociale de cei care le-au văzut sau au participat la ele.
Aşadar, sunt şansele cele mai bune să asistăm la două spectacole care se ridică la nivelul unor teatre de operă gen Royal Opera House. Şi aici merită un credit şi Daniel Jinga. Nu doar pentru că a reuşit ceea ce n-au putut sau n-au vrut zeci de directori, interimari sau cu mandat, înaintea lui, anume să-l convingă pe Christian Badea să dirijeze operă la Bucureşti. Dar mai ales pentru că i-a oferit dirijorului un argument decisiv: un număr rezonabil de repetiţii. E important şi sper să ascultăm furtuna din debutul operei cum n-a mai fost cântată până acum de corul şi orchestra ONB.
Dacă până acum apariţia unui Bryn Terfel în Tosca sau a unui Charles Castronovo în Don Carlo transforma spectacolul într-un fel de gală-operă centrată pe artistul invitat, iată că Opera Naţională sparge gheaţa, propunând un eveniment real, pregătit cum trebuie. Dacă mai adăugăm pe listă şi numele lui Giancarlo del Monaco, autorul unei producţii care are câteva momente interesante, putem spune că aceste două spectacole fac cât o premieră, ba chiar putem vorbi de un spectacol de Liga Campionilor Operei.
Abia aştept. Şi sper ca sala să fie plină în ambele seri, pentru că n-am de gând să le ratez.
Articol publicat pe blogul Despre Opera.