Grinch cine vine la cina de Crăciun sau despre aberaţiile unui comisar socialist

Atunci când, în anii 50 ai secolului trecut, părinţii fondatori ai Europei unite creau ceea ce se va numi ulterior Uniunea Europeană, ei erau mânaţi de un dublu ţel: unul era acela de a proteja continentul de pericolul celor două totalitarisme ale veacului XX, iar al doilea ţel era acela de păstra ceea ce era fundamental european, anume democraţia şi civilizaţia creştină.

Libertăţile democratice şi tradiţia creştină erau văzute de părinţii fondatori ca antidot sigur la orice asalt totalitar. Deloc întâmplător, atât nazismul, cât şi comunismul, au fost nu doar antidemocratice, ci şi anti-creştine.  Spaţiul de cooperare economică era, de fapt, o Europa christiana care depăşise încercarea tragică a fascismului, iar acum se vedea ameninţată de totalitarismul asiatic al comunismului, nu doar anti-religios, ci şi egalitarist.

Nu au trecut deloc mulţi ani de la acele evenimente fondatoare ale Uniunii. Şi nici măcare o jumătate de viaţă de om de când partea de Est a continentului a ieşit din comunism. Şi totuşi, memoria unora pare extrem de precară. 

Foarte recent, comisarul socialist pentru egalitate, doamna (sic!) Helena Dalli, a difuzat şi a încercat să impună un ghid de comunicare care, cu oricâtă bunăvoinţă ar fi citit, tot sare în ochi prin aberaţiile care amintesc de limbajul falsificat al totalitarismului comunist, pe care noi îl cunoaştem atât de bine.

Mă voi opri în acest text doar asupra a două dintre aceste aberaţii. Prima e pretenţia doamnei (sic!) Dalli că a numi sărbătoarea Naşterii Mântuitorului cu numele ei tradiţional şi firesc - Crăciun - ar leza sensibilitatea celor de alte religii. Cea de a doua aberaţie este recomandarea de a renunţa la apelativul doamnă şi domn în adresarea noastră publică şi politicoasă.

Voi începe cu aceasta din urmă, fiindcă mi-a evocat, de îndată ce am citit recomandarea, felul în care comunştii au legiferat (da, au legiferat, prin Marea Adunare Naţională), în 1977, modul în care trebuia să ne adresăm unul altuia, tot în numele egalităţii. Astfel, omului nou, rupt de orice tradiţie, i se trasa, în primul articol, următoarea directivă: "Cetăţenii Republicii Socialiste România vor folosi în relaţiile de muncă şi de serviciu, în raporturile cu unităţile economice, social-culturale, cu organele administraţiei şi celelalte organe de stat, cu organizaţiile de masă şi obşteşti, forma de adresare “tovarăş” sau “tovarăşă”. De asemenea se poate folosi şi forma de adresare “cetăţean”sau “cetăţeană”." 

În numele egalităţii, nu mai existau domni şi doamne în România, devenind obligatorii aceste formule de adresare care falsificau relaţiile inter-umane. Despre cât de ipocrite erau aceste formule stă mărturie chiar faptul că Nicolae Ceaşescu, în 21 decembrie, îşi începea ultimul său discurs cu "dragi tovarăşi şi prieteni". Rostea asta în faţa unor oameni aduşi cu forţa şi asupra cărora avea să ordone să se tragă cu doar câteva ore mai târziu.

Iar astăzi, ce citim în ghidul socialistei Dalli? 

"Nu vă adresaţi niciodată unui public ca „doamnelor şi domnilor”, ci utilizaţi expresii precum "dragi colegi". " De ce recomandă doamna comisar asta? Pentru a nu jigni persoane care nu se identifică drept bărbat sau femeie. Voi trece peste situaţia bizară în care o formulă de politeţe poate să jignează, dar mă voi întreba de ce crede Helena Dalli că formula domn sau doamnă are legătură cu sexul (genul, cum ar spune domnia-sa) interlocutorului, şi nu cu statutul său socio-cultural. Pentru că, dacă tot urmărim egalitatea, trebuie să spunem că "doamnelor şi domnilor" le spunem doar unora pe care îi considerăm egalii noştri. Cu alte cuvinte, un general nu se adresează trupei cu "doamnelor şi domnilor". După cum soldatul, adresându-se ofiţerului nu-i va spune simplu: "domnule", ci va completa întotdeauna cu gradul superiorului său. 

A înlocui aşadar tradiţionala politeţe cu un limbaj nenatural şi de fals e o propunere care ar fi doar ridicolă, dacă nu ar fi şi periculoasă. Iar acest lucru e evident atunci când citim recomandările privind evitarea obligatorie a cuvântului Crăciun şi înlocuirea acestuia cu formule precum perioda de vacanţă sau de sărbători. De ce? Pentru că, spune comisarul socialist: nu toată lumea sărbătoreşte Crăciunul.

Desigur, noi ne aducem aminte de alţi comisari cărora Crăciunul le displăcea şi care au încercat să-l înlocuiască pe Moş Crăciun cu Moş Gerilă. Dar haideţi să discutăm un pic despre argumentul doamnei Dalli: acela că, nesărbătorind Naşterea Mântuitorului, oameni de alte religii sau fără vreo religie s-ar putea simţi excluşi sau lezaţi. 

Ca să înţelegeţi enormitatea aberaţiei, am să fac o analogie. Să spunem că azi, într-un grup de prieteni, e ziua de naştere a unuia dintre ei, să spunem Andrei. Toţi ceilalţi îl felicită şi îi urează La mulţi ani!, îi aduc cadouri. Conform ipotezei de lucru a comisarului socialist, ar trebui cu toţii să ne abţinem să-l felicităm pe Andrei, pentru că nu-i jigni pe cei care fix în aceeaşi zi nu aniversează nimic. Toţi ceilalţi din grupul de prieteni ar resimţi ca pe o mare nedreptate faptul că, de ziua lui, Andrei primeşte felicitări.

Cam aşa stau lucrurile în mintea şi în modelul de incluziune al doamnei Dalli. În loc să ne felicităm unii pe alţii ori de câte ori sărbătorim ceva, în loc să ne bucurăm împreună, noi trebuie să păstrăm o tăcere îmbufnată cu privire la prilejurile noastre de sărbătoare. E chiar de preferat să ne pretindem jigniţi de felul deschis în care cineva se bucură de o sărbătoare religioasă, să ne ofuscăm dacă auzim un creştin urându-i altui creştin Crăciun fericit!, ori când auzim un musulman salutându-l pe altul cu tradiţionalul şi religiosul Salam alaikum!

Ca să fac o altă analogie: e ca şi cum cineva căruia nu-i e foame sau care a ajuns deja la desert s-ar simţi jignit de urarea de Poftă bună! pe care am adresa-o comesenilor. Închei cu această imagine, a unei mese pe care, cu voie bună şi cu bucuria de a fi împreună, o vom lua alături de cei dragi, de Crăciun.

Crăciun fericit, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor!