Granițe umane

Rețelele sociale au luat din nou foc în urma agresării unui curier/livrator asiatic undeva în București. Desigur, incidentul a fost comentat în fel și chip, lumea s-a indignat peste măsură, iar politicienii n-au pierdut ocazia de a băga capul în fotografie. Câtă vreme însă vedem doar efectele unui fenomen mult mai amplu și nu cauzele sale obiective, nu există șanse ca problema reală să fie rezolvată vreo dată.

Într-adevăr, slogane de genul „Stop imigranților care ne lasă concetățenii fără joburi” sunt prezente în campaniile electorale din toată lumea, având puterea să sensibilizeze opinia publică și să capaciteze energiile naționaliste. Iar de aici până la șovinism și xenofobie, urmate de violență nu este decât un singur pas.

Ce ne facem însă în situația, caracteristică și României, în care muncitorii străini nu vin să fure slujbele nimănui, ba dimpotrivă, vin să umple un gol care altminteri ar amenința serios funcționarea unor întregi sectoare de activitate? Poate că în loc de priviri piezișe sau chiar amenințări, imigranții ar merita recunoștința noastră.

De ce nu mai lucrează românii „acasă”?

Un paradox social și economic definește România ultimelor două decenii: în timp ce milioane de români au ales să muncească peste hotare, România a devenit la rândul ei o țară de destinație pentru muncitori străini, în special din Asia. Dacă în anii 2000 discuția publică era despre „brain drain” și despre golirea satelor și orașelor de tineri, în anii 2020 tema centrală a devenit „importul de forță de muncă”.

După aderarea României la Uniunea Europeană, salariul minim net a crescut de la doar 314 lei (94 euro) în 2007 la 2.574 lei (500 euro) în ianuarie 2025, în timp ce salariul mediu net a urcat, în aceeași perioadă, de la aproximativ 1.042 lei (312 euro) la peste 5.600 lei (1.120 euro).

Pe de altă parte, „coșul minim de consum pentru un trai decent” a ajuns la peste 2.100 euro în 2024 pentru o familie cu doi copii, de la doar 224 euro (estimare) în 2007. Astfel, deși salariile au crescut de câteva ori, diferența față de Europa rămâne semnificativă.

Cine umple golul?

Pe măsură ce sectoare precum construcțiile, HoReCa, logistica sau agricultura au rămas fără forță de muncă locală, angajatorii români au apelat la soluția importului de muncitori. Numărul avizelor și contractelor pentru muncitori non-UE a crescut exponențial: 52.600 în 2021, 93–109.000 în 2022, 97–101.000 în 2023 și 100–106.000 în 2024, în condițiile în care Guvernul a stabilit un contingent anual de 100.000 de lucrători non-UE. Cei mai mulți provin din Nepal, Sri Lanka, Bangladesh, India, Vietnam, Pakistan, Turcia și Filipine.

Unde lucrează muncitorii asiatici?

Studiile arată că aproape 40% dintre asiaticii din România activează în construcții – domeniul cu cel mai mare deficit. Sunt prezenți într-o proporție semnificativă și în HoReCa, logistică și depozitare, servicii de curierat/livrare, dar și în agricultură. Există și fluxuri mai mici în industrie și chiar în IT, dar acestea sunt minoritare. În esență, aceștia ocupă locurile de muncă refuzate de români: salarii mici, muncă fizică intensă, program dificil. Pentru muncitorii „de import”, joburile din România, dar și din UE în general, reprezintă soluții tranzitorii și nu un mod de viață permanent. După ce strâng suficienți bani, se întorc la familiile lor în țările de origine, sau, în măsura în care pot face față costului vieții de aici, mai ales cei cu calificare înaltă, încearcă să-și aducă aici familiile și să se integreze în societate.

Problema socială: atracția salariilor și costul demnității

Pentru România, faptul că a ajuns să importe masiv muncă din Asia arată că tranziția economică și creșterea salariilor nu au fost suficiente pentru a păstra populația activă în țară. În timp ce românii se stabilesc la muncă în Vest pentru 2.000–3.000 euro lunar, muncitorii nepalezi sau srilankezi vin în România pentru 500–600 € net lunar – sumă care pentru ei înseamnă un venit de câteva ori mai mare decât acasă. Prin urmare, aceste joburi nu prezintă niciun interes pentru românii plecați la muncă în străinătate, dar nici pentru cei de acasă. Pentru primii, care ar accepta astfel de slujbe, dovada cea mai bună fiind aceea că în țările unde au emigrat exact asta fac, salariile nu sunt deloc atractive. Iar pentru majoritatea celor rămași în țară, joburile sunt și neatractive financiar și sub demnitatea multora dintre ei.

Ce urmează?

Pe termen scurt, fenomenul pare inevitabil: România are nevoie de muncitori străini pentru a-și menține construcțiile, logistica și serviciile funcționale. Pe termen lung, însă, este o oglindă a faptului că statul nu a reușit să construiască un model economic în care cetățenii să își dorească să rămână, sau chiar să se întoarcă. Adevărata provocare pentru viitor nu va fi doar să găsească muncitori disponibili în țările din lumea a treia, ci să creeze condiții în care românii înșiși să-și dorească să muncească și să trăiască acasă. Mai ales că într-un viitor nu foarte îndepărtat, e foarte posibil ca piața muncii să fie zguduită din temelii de fenomenul inteligenței artificiale, ceea ce va elimina din start tentația facilă de a obține capital politic din astfel de situații.